”Toscana di Mureș” este locul meu din inima Transilvaniei, cu dealuri vara verzi și iarna albe, cu cerul înalt și oamenii aproape, cu mâncare bună și zâmbete multe, cu aer curat și gânduri la fel.
În Toscana mea soarele mângâie blând, emoțiile sunt când cuminți, când tremurătoare de suflet, pașii se pierd prin iarbă moale, lângă broscuțe și rouă, pâinea este mai pâine, fructul mai fruct, viața mai viață.
_____________
După peregrinări prin orașe zbuciumate sau ascunse, mari sau mici, liniștea Toscanei mele îmbie la scris și la povești. Despre lumea mare și lucrurile mici, despre călătorii îndepărtate și frumosul de lângă noi, despre gusturi curate și oameni de treabă, despre grădinărit plante și visuri, despre un pahar cu vin în răcoarea serii cu cântec de greieri.
”Bună dimineața, Toscana!”îi spun la începutul fiecărei zile cu ochii aruncați pe fereastra uriașă, către dealurile străjeri. Și dimineața devine bună, și viața devine bună, și trebuie neapărat să vorbim despre asta.
Legenda spune că Rapsoné era o văduvă frumoasă, acum nu-se-știe-câte secole (unii spun că prin sec. XI – XII).
Îi rămăsese de la soțul ei bogăția și cetatea din apropiere de Praid. În fiecare duminică Rapsoné mergea la slujbă la Cluj, cu trăsurica ei trasă de 4 cai. Mai mereu întârzia la biserică, din cauza drumului prost, lucru ce o înfuria la culme. Drept pentru care a căzut la învoială cu însuși diavolul, care a promis că-i va construi peste noapte un drum de vis, în schimbul căruia frumoasa văduvă urma să-i plătească doi munți de aur și o vale de argint. Zis și făcut. Până dimineața, diavolul a construit un drum cum nu se mai afla pe lume, neted ca-n palmă și frumos nevoie mare. Își împlinise așadar legământul față de Rapsoné, care a și pornit către slujba de la Cluj. Se spune că birjarului văduvei i-a zburat pălăria din cauza vântului după plecare și, până să se aplece s-o caute, deja erau la Cluj, așa de bun era drumul. Tare mulțumită a fost văduva cea frumoasă că nu va mai întârzia niciodată la biserică. Dar a venit și clipa plății. Diavolul s-a înfățișat să-și primească răsplata.
– Mi-ai promis doi munți de aur și o vale de argint, Rapsoné! Am venit să-mi dai ce mi se cuvine!
Văduva a luat două monede de aur pe care și le-a pus pe sâni și o monedă de argint pe care a așezat-o între sâni.
– Poftim, Satano! Asta ți-e plata! a hohotit de râs Rapsoné, mândră că l-a înșelat pe diavol.
Dându-și seama că a fost tras în piept de văduvă, diavolul nu a pierdut vremea și a transformat în ruină drumul cel minunat.
Așa zice legenda, așa mi-au auzit urechile povestindu-se. Am ajuns către ruinele cetății când se însera, nici nu bănuiam că voi poposi acolo… Am pășit pe vechiul drum din care au rămas bolovani mari sau conglomerate înșirate pe sub copaci, prin iarbă. Am mângâiat pietrele, le-am privit alcătuirea, le-am reașezat în gând, re-formând vechiul, maiestuosul drum de odinioară. Soarele închidea ochii într-un roșu pufos, un uliu plutea scrutând valea, baloți de fân parcă se opriseră din rostogol, mirosea a oi, un câine alb se plimba la piciorul cetății, iar luna probabil se mira de uimirea mea, alergând prin iarba de munte. Nici urmă de diavol.
Dar pot să jur că vântul foșnește acolo ca o rochie grea, pornită către biserică. Și nu hohote de râs, ci suspine cresc din iarbă, la mijloc de lună și soare plecat să se culce. Pe drumul meu secuiesc, pietre mici și mari, fiecare cu o poveste pe care abia o respir, de grijă să nu stric echilibrul firii.
Mi-a luat ceva timp până să pot scrie despre ei. Ei, adică ”Fili”, niște mici minuni mari. Sunt vreo 140 de copii din Vlăhița, județul Harghita. 100 în cor și 40 în orchestră. Filarmonica de Copii din Vlăhița, mai exact Szentegyházi Gyermekfilharmónia.
Nu faptul că au un repertoriu impresionant îi face cu adevărat speciali. Nici faptul că obișnuiesc să cutreiere lumea cântând, la invitația instuțiilor de rang înalt din diverse țări. Nici măcar vocea (sau virtuozitatea) nu este cea care îi face unici. Am avut ocazia să-i vizitez scurt acasă, la Vlăhița. Auzisem vag de ei. Vag, pentru că lumea în care trăim preferă alt gen de știri și discursuri. Un gen care lovește umanitatea peste obraz. Ei bine, Fili este obrazul celălalt. Acela întors curajos și curat unei lumi care poate nu este pierdută cu totul. Cei 140 de copii secui Fili sunt rupți parcă din poveștile lui Ion Creangă (ce ironie a sorții, nu?).
Nu există școală propriu-zisă de muzică la Vlăhița. Profesorul Haáz Sándor îi învață muzică din 1982, de-a lungul generațiilor, în cadrul Cercurilor de muzică de la Casa elevilor. Am pătruns în templul lor. La etajul Căminului Cultural Gábor Áron mă așteptam să găsesc orice, numai călătorie în timp nu. Holul este decorat secuiește, cu multe obiecte foarte vechi din gospodării. Pe scări se zărește un motel-muzeu, cu și mai multe obiecte vechi strânse din sate și salvate (dar nu l-am putut vizita pentru că erau cazați acolo musafiri husari). Sala de mese, în care domnește aceeași atmosferă secuiască, mi se pare că a oprit în loc timpul spre a-și aștepta copiii sub tavanul minunat pictat, pe scăunelele cu flori, de pe care vopseaua îmbătrânită a fugit pe alocuri. Cufere, ștergare, costume populare, nu știi unde să privești mai întâi. Nu ajunge timpul. Dar iată și locul de departe cel mai cutremurător: sala de studiu, de repetiții! Un sanctuar al învățăturii vechi de la sat, în formă pură. Viorile așezate rânduit pe perete, deasupra unei mese de lucru. De-a lungul (sau de-a latul?) pereților, alte mese, dulapuri, polițe cu dantele artizanale, biblioteci, scaune tocite, cu piei de animale, și un fel de divane acoperite cu așternuturi de lână, țesute. Mă luminează ghidul meu: ”Cei care își termină studiul pentru ziua respectivă, au voie să se culce, în timp ce ceilalți încă mai lucrează lângă ei…”
Câțiva intră să-și ia diverse obiecte din sală, pregătindu-se pentru concert. Salută respectuos. Nu știu să le descriu prea bine comportamentul. Au o lumină și o simplitate care adună în ele secole parcă de aer rustic autentic; ”de la țară, curat” li se citește pe tot chipul; un chip pe care simți nevoia să-l cuprinzi în palme și să-l rogi să rămână veșnic la fel de copil-exponent al unei lumi care tinde să devină doar poveste. Parcă sunt nealterați acești copii. Deși abia s-au întors din Suedia. Parcă muzica și modul simplu de studiu conștiincios, unicul adevărat, le conferă o aură de ”mici sfinți ai satului secuiesc”. Lor li se pare firesc totul. Probabil nu simt freamătul pe care îl produc în suflete afectate de mecanismele sociale ale marilor orașe. Probabil nu conștientizează că sunt picături de adevăr, înfrumusețând zile cenușii fardate strident ale celui de-al treilea mileniu. O fetiță îmi spune ”Sărut mâna!” (”Csókolom!”), doi băieței discută aprins cu domnul profesor.
Va începe concertul în sala de jos. Cobor și mă așez sper invizibilă la balcon, alături de alți invitați. Țin în mână un Toldi al lui Arany János, bilingv, în traducerea lui Gelu Păteanu, primit în dar în seara acestui concert nemuritor pentru inima mea. ”Vom cânta doar pentru tine în seara asta!” mi-a strecurat Sándor și mă întreb dacă așa mai spune altor invitați din public și în cele din urmă aleg să cred că într-adevăr doar pentru mine ar cânta atunci și acolo. Copiii încep să-și compună aranjamentul scenic, aduc și montează băncuțe etajate. Pentru mine, fiecare mișcare a lor este un eveniment; le urmăresc pașii, îndemânarea. ”Așa procedează oriunde merg să concerteze. Sándor i-a obișnuit să aibă responsabilități; fiecăruia îi revine o îndatorire anume, iar ei se străduiesc să facă totul bine și se simt importanți, privește-i cum aduc părți de băncuțe!”. Erau ca niște furnici cu straie secuiești. Curând, decorul a fost finalizat și cele câteva etaje de băncuțe au primit cea mai dragă încărcătură a sensului lor: generații de voci nu cântând, ci povestind cald frumusețile unei lumi despre care nu-mi imaginasem vreodată că mai supraviețuiește așa. Li s-au alăturat husarii – și ei ”foști copii” în același cor, s-au primit daruri, s-a recitat, s-a cântat în maghiară și suedeză, s-a aplaudat mult și cunosc cel puțin o persoană care a plâns cu Toldi de mână.
De o parte și de alta a scenei, prin ferestrele deschise, aerul serii de Harghita fluturând albul perdelelor era martorul tăcut al frumuseții coborâte între noi. Nicicând satul secuiesc nu mi-a fost mai viu și mai încărcat! ”Domnul profesor nu îi învață doar muzică, ci îi educă pentru viață, de zeci de ani”, mi s-a șoptit. Dați-mi voie să cred că domnul profesor păstrează de fapt vie esența umanității, miracolul ei primar; iar micii mei sfinți ai satului sunt ceva straniu și atât de dureros de minunat, încât mă simt mică-mică și martoră a încarnării picturii lui Hugo Simberg, umblând să salveze ce mai este de salvat prin lume.
O legendă spune că satul a fost înființat pe vremea Sf. Ladislau, care s-a minunat, ”Ce apă frumoasă!”. Cert este că face parte dintre localitățile care au aparținut de Primul Regiment Secuiesc de Infanterie (Első Székely Gyalogezred), între anii 1762 – 1851, în cadrul Companiei a VI-a – regiment înființat în 1762 la ordinul Mariei Tereza.
Când spui ”Frumoasa” în Harghita, oamenii se gândesc în primul rând la lacul de acumulare care servește pentru alimentarea cu apă potabilă a municipiului Miercurea Ciuc. Minunat lac, într-adevăr, care dezvăluie ochilor peisaje de vis. Însă dacă ajungeți până la baraj, recomand să nu ocoliți nici satul. Are o poveste specială, dată de personaje speciale: armenii. Există evidențe că armenii s-au stabilit în Frumoasa în două valuri mari: unul în 1654 și altul în 1672. Armenii şi-au ţinut un registru al naşterilor, căsătoriilor şi deceselor încă din 1765. Apoi, din donaţiile enoriaşilor, ei și-au construit Biserica catolică armenească, în 1781. Există și azi, împrejmuită cu un zid fortificat. Din păcate era închisă când am ajuns eu. (Am trecut către ea prin curtea casei de copii a Fundației Csibész, curte cu case minunate, și niște copii de-acolo mi-au zis ”Sărut mâna!” în maghiară…)
În secolele trecute satul era renumit pentru creșterea animalelor, pentru activitățile meșteșugărești și de comerț – cu lână, cu obiecte de lemn. Avea satul și o fabrică de țigle, plus o cărămidărie. Între cele două războaie mondiale un cazinou, o tipografie şi o bibliotecă au funcționat acolo. Am auzit că în interiorul cazinoului pereții ar fi pictați foarte frumos, dar se afla în renovare și n-am reușit să mă strecor (deși am ajuns prin curte până la uși/ ferestre). Clădirile din sat amintesc parcă de suflul armenesc de odinioară; chiar dacă populația a fost asimilată, înțeleg că descendenții armenilor nu și-au uitat originile.
Am vizitat satul într-o duminică după-amiaza. Străzile – aproape pustii. M-am putut plimba ca într-un muzeu în aer liber. Din când în când, apăreau femei și fete îmbrăcate în port popular secuiesc. – Este vreo sărbătoare, de sunteți îmbrăcate așa? – Nu. Mergem la biserică, se face sfințirea noului preot. (Nu știu dacă îmi amintesc corect termenul, posibil să fi fost ceva echivalent ”sfințirii”.) Aveau ceva proaspăt și totodată liniștit în legănatul costumelor. O bucurie firească. M-am gândit involuntar la mixul etniilor. Le-am lăsat la biserica lor și doi pași mai în față am găsit florile copilăriei din grădina bunicii, ”șerpoaice”, iar pe un zid scris ”We are too young to be sad”. Dovadă a mixului generațiilor.
Este frumoasă vechea lume armenească și secuiască în satul frumos, cu apa cea frumoasă. Aș vrea să revin, mi-au rămas niște case neprivite suficient, niște locuri necălcate. Îmi voi relua cândva drumul secuiesc prin partea aceea de zâmbet al lui Dumnezeu.
Romano-catolică, după unii datând din sec. XIII, cu intervenții în sec. XVI (stil gotic târziu), sec. XVII., sec. XIX.
Bolta corului este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut în Harghita, pictată cu chipuri de profeți, sfinți și apostoli – 1655. O înconjoară un zid gros de apărare, fiind biserică fortificată. Ar fi fost imposibil să nu mă impresioneze elementele care de-acum îmi sunt binecunoscute: Sfântul Anton, picturi vechi descoperite în straturi (aici legenda Sfântului Ladislau), clopot vechi tronând la intrare, motive populare cusute, băncuțele cuminți așteptându-și credincioșii, curățenia, liniștea, curtea cu adormiții veacurilor sub cruci spălate de ploi. La ieșirea sudică, o statuie a soldatului-erou din primul război mondial, opera sculptorului Szervátiusz Jenő. Când nori amenințători, când raze de iulie. Un tablou despre care orășenii tind să uite că există. Tablou mirosind a iarbă și a tihnă. Copleșitor.
Dar cel mai mult m-a emoționat ceva atât de cuminte și blând, încât aproape mi-a părut ireal în Anul Domnului 2018. Doamna (de etnie maghiară) pe care mi-am permis să o fotografiez a intrat în biserică purtând un buchet mare de flori. Deja biserica era presărată cu buchete în mai toate ungherele, la toate statuile.
– De ce ați adus flori, doamnă? Este vreo sărbătoare? (Văzusem și prin sat pe stradă femei cu brațe de gladiole.)
– Nu este nicio sărbătoare. Așa obișnuim să aducem, ca să fie.
Demult nu am mai auzit ceva cutremurător prin firescul său. Ca să fie! Am mulțumit clipei care a adus-o tocmai atunci înăuntru. Uneori este nevoie să ne mângâie auzul lucruri pe care, indiferent cât de copii am fi, le mai uităm. Ca să fie! Ce motiv bun!
Am plecat în acea după-amiază de sub Munții Ciucului, cu soarele jucându-se în copacii drumului meu secuiesc. Încă mă urmărește figura Sfântului Anton și glasul doamnei. Să facem Bine, doar ca să fie!
Date tehnice despre ziduri, navă sau turn pot fi citite în enciclopedii. Eu voi povesti aici doar întâlnirea mea cu biserica, la poarta căreia m-am înfățișat într-o după-amiază de duminică: vară, soare și ploaie cu găleata, simultan.
Construcția este impunătoare chiar privită de la baza dealului pe care se înalță. Când ajungi la ușa ei deja te simți mic-mic. Și cu nu știu ce emoții în stomac. Apeși clanța. Închis. Ce păcat! Dar este frumoasă și din exterior… Totuși, dacă insiști, poți primi cheia de la preot, care are casa la poalele dealului, lângă biserică. Vizitezi cât vrei, iar la plecare îi lași cheia preotului. Intri, așadar. Liniște, desigur. Excursie în timp. Mult verde. Ziduri de apărare. Turn semeț. Curte curată. Multe morminte, unele în ziduri. Din fostul trunchi al unui copac gros crește liniștit un trandafir. Rotești privirea și nu te saturi de istorie la-ndemână. E mult calm și nu știi pe ce să-ți așezi sufletul mai întâi. În interior, te întâmpină figuri și elemente cunoscute: Sfântul Anton, Fecioara Maria, vitralii, cărți, băncuțe, orgă, picturi vechi, descoperite în straturi. Și liniștea de început de lume.
Parcă te întorci acasă, dintr-o călătorie istovitoare. Pășești cu sfială, parcă cerând iertare sau binecuvântare pentru fiecare pas. (Și, dacă te-ai mutat de curând în Harghita, este foarte posibil să plângi ușor, fără motiv concret, de fiecare dată când pășești într-o biserică. Mai ales dacă ești ortodox, iar biserica este romano-catolică.) După ce-ți lași gândurile și inima să se odihnească în voie pe sub cupole, te înduri cumva să ieși în curte. Fix în marea de verde. (Și, dacă te-ai mutat de curând din București în Harghita, vei simți un impuls să te cațări pe tot felul de lucruri, cum ar fi de exemplu zidul de apărare.) Cum este și firesc, zidul are multe guri de tragere, de jur împrejur. Prin ele se văd munți și brazi și în odihna veșnică sufletele cimitirului încărcat de flori crescute colorat și contrastant de viu. Mergi atent pe pasarela de lemn a zidului, nu cumva să provoci mare deranj adormiților de sub lespezi. Găsești încuiat și clopotul. Iar când să cobori realizezi că nu e scară și pe partea aceea de zid și reiei tot drumul, înapoi către capătul zidului. S-ar putea crede că îți pare rău. Dar nu.
Ce vară! Ce verde! Câte suflete privesc atemporal din ziduri, din pietre! Oare își vede episcopul Mártonffy György din secolul XVII vizitatorul uimit? Oare pe Rancz János cel născut în 1853 l-a întrerupt din visare urma trecerii tale? Către ieșire pașii devin din ce în ce mai mici. Te mai uiți de două-trei ori la turnul cuprins de raze și umbre ca într-un joc al destinului, mai ștergi vreo două lacrimi mici care nu se știe exact de ce au poposit tocmai atunci printre genele tale, mulțumești fiecărui centimetru de lume și cobori printre brazi, spre poarta măiastră de la poalele dealului. (Dacă vezi niște furnici uriașe coborând pe o mică balustradă de lemn, eventual poți să le fotografiezi, nu se supără; la fel și melcii, dedesubt; iar când te ridici poți liniștit să te lovești sănătos cu capul de lemnul vechi; mai ales dacă te-ai mutat de curând din București.)
Apoi, pace. În urmă, baroc și gotic, în liniște deplină. Înăuntrul tău, uh… Un fel de… altfel. (Acesta a fost un episod din drumul meu secuiesc.)
Când spui Racu în Harghita, lumea se gândește automat la biserica Sfânta Maria Mică. Îmi povestea cineva acum o vreme:
-Știi, are o istorie ciudată, care se pierde în negura timpurilor. Se zice că turnul ar avea origini păgâne de secol XII, cu picturile sale de neînțeles, dintre care doar o parte a supraviețuit încercărilor secolelor.
A avut Biserica Catolică vreun interes să șteargă urme? A fost orchestrată construirea ulterioară a diverselor elemente arhitecturale, în etape, pentru a integra un edificiu păgân în lumea religioasă așa cum o știm până azi? Nu cunoaștem cu siguranță. Sunt multe supoziții și multe teorii. Circulă printre restauratori legende conform cărora picturile exterioare ale turnului înfățișau la origine niște ritualuri șamaniste, cu traiectoria Pământ – Cer și înapoi, cu însușirea puterilor supranaturale în urma unui ceremonial sângeros.
Eu am ajuns în curtea ei într-o după-amiază atât de blândă, încât nu s-ar fi putut crede că odinioară sălășluiau pe acele poteci spirite însângerate. M-au întâmpinat, așa cum se întâmplă cu toți, de veacuri, cei 30 de metri ai turnului păgân, scăldați în soare curat de Harghita. Mă priveau de pe semețul străjer figuri desenate cărămiziu închis, într-o aranjare al cărei sens ne rămâne mut. Elemente antropomorfe, constelații, animale. Alcătuiri care vor fi având rosturi bine chibzuite, dar care nu pot povesti în cuvinte ce taine închid în ele. În contrast, albul bisericii ridicate mai târziu te îndeamnă să-ți odihnești sufletul printre mușcate și mărturii uitate în lemn. De-a lungul secolelor au fost adăugate noi elemente lângă turn – nava, sanctuarul, capela, zidul, dantela de piatră și închiderea poligonală a unghiurilor, toate mustind de baroc și gotic și-au deschis ochii către lumea aceasta începând din secolul al XV-lea și până în 1758. În documente franciscane se vorbește despre o sculptură a Fecioarei Maria, făcătoare de minuni, distrusă în 1602. Au supraviețuit însă multe alte sculpturi în lemn, datând din 1692.
Practic, îndată ce pășești pe poteca din deal, către biserică, istoria – fie ea păgână sau îmbibată de religie – te cuprinde într-o vâltoare imposibil de descris, ca într-o tornadă din care încerci să guști cât mai multe guri de aer răsfirate printre veacuri. Amețești, între simboluri și credințe felurite. Ești atât de aproape de Dumnezeu! Sau de șamani? Iarba e deasă și te cuprinde lacomă, la picioarele turnului. Cresc în ea ciuperci sănătoase, cărora le pasă prea puțin de clopotul înserării. Oamenilor am auzit că totuși le pasă de faptul că restaurarea turnului, făcută nu demult, a lăsat un gust amar și multe bucăți care se desprind la prima ploaie, sărăcind cu fiecare picătură moștenirea mirabilă.
Ce minuni și dureri ascunzi în tine, biserică Racu? Ce sensuri? Și căror ochi te închini? Te îmbrățișez cu privirea, ca într-o temătoare și pioasă reverență a sorții, și cobor pe drumul meu secuiesc, privindu-ți peste umăr, înapoi, caii și stelele nicicând apuse.
Roxana Tudor 