Biserica de la Armășeni

Romano-catolică, după unii datând din sec. XIII, cu intervenții în sec. XVI (stil gotic târziu), sec. XVII., sec. XIX.

Bolta corului este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut în Harghita, pictată cu chipuri de profeți, sfinți și apostoli – 1655. O înconjoară un zid gros de apărare, fiind biserică fortificată. Ar fi fost imposibil să nu mă impresioneze elementele care de-acum îmi sunt binecunoscute: Sfântul Anton, picturi vechi descoperite în straturi (aici legenda Sfântului Ladislau), clopot vechi tronând la intrare, motive populare cusute, băncuțele cuminți așteptându-și credincioșii, curățenia, liniștea, curtea cu adormiții veacurilor sub cruci spălate de ploi. La ieșirea sudică, o statuie a soldatului-erou din primul război mondial, opera sculptorului Szervátiusz Jenő. Când nori amenințători, când raze de iulie. Un tablou despre care orășenii tind să uite că există. Tablou mirosind a iarbă și a tihnă. Copleșitor.

Dar cel mai mult m-a emoționat ceva atât de cuminte și blând, încât aproape mi-a părut ireal în Anul Domnului 2018. Doamna (de etnie maghiară) pe care mi-am permis să o fotografiez a intrat în biserică purtând un buchet mare de flori. Deja biserica era presărată cu buchete în mai toate ungherele, la toate statuile.

– De ce ați adus flori, doamnă? Este vreo sărbătoare? (Văzusem și prin sat pe stradă femei cu brațe de gladiole.)

– Nu este nicio sărbătoare. Așa obișnuim să aducem, ca să fie.

Demult nu am mai auzit ceva cutremurător prin firescul său. Ca să fie! Am mulțumit clipei care a adus-o tocmai atunci înăuntru. Uneori este nevoie să ne mângâie auzul lucruri pe care, indiferent cât de copii am fi, le mai uităm. Ca să fie! Ce motiv bun!

Am plecat în acea după-amiază de sub Munții Ciucului, cu soarele jucându-se în copacii drumului meu secuiesc. Încă mă urmărește figura Sfântului Anton și glasul doamnei. Să facem Bine, doar ca să fie!

Leave a comment