Date tehnice despre ziduri, navă sau turn pot fi citite în enciclopedii. Eu voi povesti aici doar întâlnirea mea cu biserica, la poarta căreia m-am înfățișat într-o după-amiază de duminică: vară, soare și ploaie cu găleata, simultan.

Construcția este impunătoare chiar privită de la baza dealului pe care se înalță. Când ajungi la ușa ei deja te simți mic-mic. Și cu nu știu ce emoții în stomac. Apeși clanța. Închis. Ce păcat! Dar este frumoasă și din exterior… Totuși, dacă insiști, poți primi cheia de la preot, care are casa la poalele dealului, lângă biserică. Vizitezi cât vrei, iar la plecare îi lași cheia preotului. Intri, așadar. Liniște, desigur. Excursie în timp. Mult verde. Ziduri de apărare. Turn semeț. Curte curată. Multe morminte, unele în ziduri. Din fostul trunchi al unui copac gros crește liniștit un trandafir. Rotești privirea și nu te saturi de istorie la-ndemână. E mult calm și nu știi pe ce să-ți așezi sufletul mai întâi. În interior, te întâmpină figuri și elemente cunoscute: Sfântul Anton, Fecioara Maria, vitralii, cărți, băncuțe, orgă, picturi vechi, descoperite în straturi. Și liniștea de început de lume.

Parcă te întorci acasă, dintr-o călătorie istovitoare. Pășești cu sfială, parcă cerând iertare sau binecuvântare pentru fiecare pas. (Și, dacă te-ai mutat de curând în Harghita, este foarte posibil să plângi ușor, fără motiv concret, de fiecare dată când pășești într-o biserică. Mai ales dacă ești ortodox, iar biserica este romano-catolică.) După ce-ți lași gândurile și inima să se odihnească în voie pe sub cupole, te înduri cumva să ieși în curte. Fix în marea de verde. (Și, dacă te-ai mutat de curând din București în Harghita, vei simți un impuls să te cațări pe tot felul de lucruri, cum ar fi de exemplu zidul de apărare.) Cum este și firesc, zidul are multe guri de tragere, de jur împrejur. Prin ele se văd munți și brazi și în odihna veșnică sufletele cimitirului încărcat de flori crescute colorat și contrastant de viu. Mergi atent pe pasarela de lemn a zidului, nu cumva să provoci mare deranj adormiților de sub lespezi. Găsești încuiat și clopotul. Iar când să cobori realizezi că nu e scară și pe partea aceea de zid și reiei tot drumul, înapoi către capătul zidului. S-ar putea crede că îți pare rău. Dar nu.

Ce vară! Ce verde! Câte suflete privesc atemporal din ziduri, din pietre! Oare își vede episcopul Mártonffy György din secolul XVII vizitatorul uimit? Oare pe Rancz János cel născut în 1853 l-a întrerupt din visare urma trecerii tale? Către ieșire pașii devin din ce în ce mai mici. Te mai uiți de două-trei ori la turnul cuprins de raze și umbre ca într-un joc al destinului, mai ștergi vreo două lacrimi mici care nu se știe exact de ce au poposit tocmai atunci printre genele tale, mulțumești fiecărui centimetru de lume și cobori printre brazi, spre poarta măiastră de la poalele dealului. (Dacă vezi niște furnici uriașe coborând pe o mică balustradă de lemn, eventual poți să le fotografiezi, nu se supără; la fel și melcii, dedesubt; iar când te ridici poți liniștit să te lovești sănătos cu capul de lemnul vechi; mai ales dacă te-ai mutat de curând din București.)

Apoi, pace. În urmă, baroc și gotic, în liniște deplină. Înăuntrul tău, uh… Un fel de… altfel. (Acesta a fost un episod din drumul meu secuiesc.)