Păgân sau evlavios?

Când spui Racu în Harghita, lumea se gândește automat la biserica Sfânta Maria Mică. Îmi povestea cineva acum o vreme:

-Știi, are o istorie ciudată, care se pierde în negura timpurilor. Se zice că turnul ar avea origini păgâne de secol XII, cu picturile sale de neînțeles, dintre care doar o parte a supraviețuit încercărilor secolelor.

A avut Biserica Catolică vreun interes să șteargă urme? A fost orchestrată construirea ulterioară a diverselor elemente arhitecturale, în etape, pentru a integra un edificiu păgân în lumea religioasă așa cum o știm până azi? Nu cunoaștem cu siguranță. Sunt multe supoziții și multe teorii. Circulă printre restauratori legende conform cărora picturile exterioare ale turnului înfățișau la origine niște ritualuri șamaniste, cu traiectoria Pământ – Cer și înapoi, cu însușirea puterilor supranaturale în urma unui ceremonial sângeros.

Eu am ajuns în curtea ei într-o după-amiază atât de blândă, încât nu s-ar fi putut crede că odinioară sălășluiau pe acele poteci spirite însângerate. M-au întâmpinat, așa cum se întâmplă cu toți, de veacuri, cei 30 de metri ai turnului păgân, scăldați în soare curat de Harghita. Mă priveau de pe semețul străjer figuri desenate cărămiziu închis, într-o aranjare al cărei sens ne rămâne mut. Elemente antropomorfe, constelații, animale. Alcătuiri care vor fi având rosturi bine chibzuite, dar care nu pot povesti în cuvinte ce taine închid în ele. În contrast, albul bisericii ridicate mai târziu te îndeamnă să-ți odihnești sufletul printre mușcate și mărturii uitate în lemn. De-a lungul secolelor au fost adăugate noi elemente lângă turn – nava, sanctuarul, capela, zidul, dantela de piatră și închiderea poligonală a unghiurilor, toate mustind de baroc și gotic și-au deschis ochii către lumea aceasta începând din secolul al XV-lea și până în 1758. În documente franciscane se vorbește despre o sculptură a Fecioarei Maria, făcătoare de minuni, distrusă în 1602. Au supraviețuit însă multe alte sculpturi în lemn, datând din 1692.

Practic, îndată ce pășești pe poteca din deal, către biserică, istoria – fie ea păgână sau îmbibată de religie – te cuprinde într-o vâltoare imposibil de descris, ca într-o tornadă din care încerci să guști cât mai multe guri de aer răsfirate printre veacuri. Amețești, între simboluri și credințe felurite. Ești atât de aproape de Dumnezeu! Sau de șamani? Iarba e deasă și te cuprinde lacomă, la picioarele turnului. Cresc în ea ciuperci sănătoase, cărora le pasă prea puțin de clopotul înserării. Oamenilor am auzit că totuși le pasă de faptul că restaurarea turnului, făcută nu demult, a lăsat un gust amar și multe bucăți care se desprind la prima ploaie, sărăcind cu fiecare picătură moștenirea mirabilă.

Ce minuni și dureri ascunzi în tine, biserică Racu? Ce sensuri? Și căror ochi te închini? Te îmbrățișez cu privirea, ca într-o temătoare și pioasă reverență a sorții, și cobor pe drumul meu secuiesc, privindu-ți peste umăr, înapoi, caii și stelele nicicând apuse.