Legenda spune că Rapsoné era o văduvă frumoasă, acum nu-se-știe-câte secole (unii spun că prin sec. XI – XII).

Îi rămăsese de la soțul ei bogăția și cetatea din apropiere de Praid. În fiecare duminică Rapsoné mergea la slujbă la Cluj, cu trăsurica ei trasă de 4 cai. Mai mereu întârzia la biserică, din cauza drumului prost, lucru ce o înfuria la culme. Drept pentru care a căzut la învoială cu însuși diavolul, care a promis că-i va construi peste noapte un drum de vis, în schimbul căruia frumoasa văduvă urma să-i plătească doi munți de aur și o vale de argint. Zis și făcut. Până dimineața, diavolul a construit un drum cum nu se mai afla pe lume, neted ca-n palmă și frumos nevoie mare. Își împlinise așadar legământul față de Rapsoné, care a și pornit către slujba de la Cluj. Se spune că birjarului văduvei i-a zburat pălăria din cauza vântului după plecare și, până să se aplece s-o caute, deja erau la Cluj, așa de bun era drumul. Tare mulțumită a fost văduva cea frumoasă că nu va mai întârzia niciodată la biserică. Dar a venit și clipa plății. Diavolul s-a înfățișat să-și primească răsplata.

– Mi-ai promis doi munți de aur și o vale de argint, Rapsoné! Am venit să-mi dai ce mi se cuvine!

Văduva a luat două monede de aur pe care și le-a pus pe sâni și o monedă de argint pe care a așezat-o între sâni.

– Poftim, Satano! Asta ți-e plata! a hohotit de râs Rapsoné, mândră că l-a înșelat pe diavol.

Dându-și seama că a fost tras în piept de văduvă, diavolul nu a pierdut vremea și a transformat în ruină drumul cel minunat.

Așa zice legenda, așa mi-au auzit urechile povestindu-se. Am ajuns către ruinele cetății când se însera, nici nu bănuiam că voi poposi acolo… Am pășit pe vechiul drum din care au rămas bolovani mari sau conglomerate înșirate pe sub copaci, prin iarbă. Am mângâiat pietrele, le-am privit alcătuirea, le-am reașezat în gând, re-formând vechiul, maiestuosul drum de odinioară. Soarele închidea ochii într-un roșu pufos, un uliu plutea scrutând valea, baloți de fân parcă se opriseră din rostogol, mirosea a oi, un câine alb se plimba la piciorul cetății, iar luna probabil se mira de uimirea mea, alergând prin iarba de munte. Nici urmă de diavol.

Dar pot să jur că vântul foșnește acolo ca o rochie grea, pornită către biserică. Și nu hohote de râs, ci suspine cresc din iarbă, la mijloc de lună și soare plecat să se culce. Pe drumul meu secuiesc, pietre mici și mari, fiecare cu o poveste pe care abia o respir, de grijă să nu stric echilibrul firii.