Bunica? Bunătatea întruchipată.

Copilă eu, în vizită, mă trezeam și găseam coapte în tuci câte zece cele-mai-bune-pite-din-univers. Mi se măreau ochii de drag. Ea știa și se umplea de zâmbet. Asta ne era iubirea supremă: pitele, ochii mei mari și zâmbetul ei cât casa.

Na, eu nu le fac așa bune ca ea, dar mă străduiesc. Pentru că din iubirea noastră au rămas pe Pământ doar ochii mei și pitele mele. Pe bunica am pierdut-o înainte de Paștele lui 2017.

Mă întreb – unde se duce zâmbetul bunicilor, când se duce? Poate că în lumină. Sau poate că în fiecare pită ce se frânge undeva zâmbește câte o bunică.