All posts by Roxana Tudor

La Kaufland

Am fost la Kaufland azi. 10 minute am făcut cumpărături și o jumătate de oră mi-am căutat căruciorul printre rafturi.

Inițial, bravă, am luat la rând aleile pe unde îmi aminteam că trecusem. Nimic. Zic: “poate vreun lucrător comercial l-a văzut părăsit și l-o fi debarasat”. M-a apucat și sughițatul (care nu m-a lăsat până la casă, când deja făcusem febră musculară abdominală). M-am gândit să rog vreun angajat să mă ajute. Dar sughițam cu sunet, ca o broască, și îmi imaginam cum voi fi penibilă dublu.

Lasă, că trebuie să rezolv hâc singură hâc. Am luat a nu-știu-câta oară culoarele la analizat. Deja doar băgam capul pe o alee să cercetez dacă se ascundea acolo nemernicul. Câțiva cumpărători m-au văzut în repetate rânduri și probabil și-au imaginat ori că mă joc de-a v-ați ascunselea cu vreun copil, ori că-mi caut vreun tovarăș de cumpărături de care mă rătăcisem. Eu hâc pe un culoar, hâc pe alt culoar. Dar dacă mi l-a luat vreun alt cumpărător hâc crezând că e al lui? Ahaaa! Ia, uite, aici era! Credeam că l-am găsit la o doamnă care ce e drept nu părea hoață de cărucioare, dar nu, nu, nu era căruciorul meu, iar doamna se mai și uita ciudat la mine cum îi analizam cumpărăturile suspect, sughițând. Am mai analizat vreo două cărucioare până mi-am dat seama că e un sport destul de periculos.

F…, hai să scriu un hâc mesaj pe FB să descriu cumpărăturile și poate o fi vreun cunoscut din listă prin magazin și mă hâc ajută (mai târziu chiar m-am întâlnit cu 2 colegi – avantajul de a trăi într-un oraș mic). Dar ce penibil și asta, să ceri ajutor pe FB că ți-ai pierdut căruciorul de cumpărături. Mai caut hâc. Nu mă hâc face el pe mine.

Când epuizată nervos mă pregăteam sufletește să refac cumpărăturile, îl văd țanțoș, așteptându-mă de parcă nu era vina lui. Dacă pe lumea asta cărucioarele de cumpărături au sine, al meu pun pariu că se prăpădea de râs în sinea lui. Dar i-am făcut-o: m-am dus la el calmă și sigură pe mine, să nu se prindă lumea că îl căutasem până amețisem. Fix ca atunci când cazi împiedicând-te pe stradă și te ridici repede uitându-te în stânga și în dreapta să vezi câți au prins momentul. Practic, l-am învins zdrobitor. Haterii ar putea zice că am îmbătrânit.

Image by aleksandarlittlewolf on Freepik

Genuri de Ciuc

Și-a încheiat explicația privindu-ne serios:

– Deci de-asta mă uit la filmuri: ca să mă relaxesc.

Apoi către mine:

– Pot să gustez și eu din cocktailul pe care l-ai făcut?

În rest, e vară spre iarnă la Ciuc. Eu voi începe să încurc genurile la plural, colegii maghiari folosesc perfect “pe care”, iar cocktailurile cu Unicum Szilva sunt – cum să zic?! – minunați.

Past Life

_______________________

I am wild, for I was born on the back of a horse,

I flew my beloved fields, a white stag on my left, a Turul bird above,

heart and locks in the wind,

whispering, enchanting and fighting

until the Great Plain of glory and light,

where I stood for a while –

about an eternity and beyond –

as mountains rose up between my tears and their fears

and the Danube sang a red lullaby

for my seven ever sleeping tribes,

while I kept on slicing the silence,

so the world could revere it again and again,

for I am wild, as I was born on the back of a horse.

Image by viarprodesign on Freepik

Valul 1 și alte valuri

Amintiri din pandemie

Fac un rezumat din newsfeed-ul meu de social media, despre cum reacționează europenii la pandemie:

– italienii: cântă în balcoane

– spaniolii: aplaudă medicii, de la ferestre

– englezii: ascultă discursul reginei

– suedezii: încă se plimbă în voie

ungurii: cumpără 31 de milioane de măști

– românii: au terminat de numărat orezul; au fost “in a isolationship”; au citit poezii de Bacovia, optimistul; au făcut pâine și gogoși; au plimbat țestoasa, peștele (de acvariu, că peștii de oraș se plimbă singuri după revenirea în țară) și tufișul; au terminat glumele cu brusturele, hârtia igienică, halucinațiile, leușteanul, Harghita, influensării, “cum vom mai încăpea pe ușă”, “după criza asta devenim alcoolici sau bucătari sau divorțați”; acum se bat în operații matematice cu animăluțe și obiecte; îl întreabă pe Trump despre Țăndărei, iar el îi întreabă ce e aia drojdie; se pregătesc intens să aibă o opinie clară despre incendiile ce amenință Cernobîlul, despre rețeta exactă a vaccinului care va salva lumea (asta după ce au întocmit o listă de medicamente care sigur omoară virusul) și continuă să se împartă în două tabere, indiferent de subiect, fiecare tabără având, categoric, dreptate

Image by wirestock on Freepik

Din 1942

Prin amabilitatea Excelenței Sale, domnului Vasile Soare, Ambasador al României în Federația Rusă la vremea aceea, am aflat în luna mai 2020 lucruri noi din povestea prizonierilor de război. Analizând comemorările pe care mi le-a indicat și privind imaginile din cimitirul Tambov – Stația Rada, unde doarme Florea al meu (străbunicul, despre care puteți citi aici: https://ditoscana.wordpress.com/2022/08/29/strabunicul/), nu mi-am putut opri lacrimile: este vindecător să aflăm că cineva a aprins o lumânare și a spus o rugăciune la căpătâiul alor noștri! Nu pot decât să mă înclin respectuos, mulțumind încă o dată pentru alinare.

Domnul Vasile Soare mi-a transmis și fotografia de mai jos, din 1942, cu un convoi de prizonieri de război străini care au ajuns în lagărul 188, rezumând emoționant că printre ei s-ar putea afla și străbunicul meu.

Redau câteva dintre informațiile primite, inclusiv un link către foto & video (cei care au străbuni înhumați la Morșansk chiar pot consulta și listele din cadrul comemorării):

”Multi ostasi romani capturati prizonieri in timpul bataliilor de la Stalingrad/ Cotul Donului au ajuns in Lagarul NKVD nr. 188 de langa Statia RADA, regiunea Tambov, important nod de cale ferata […].

In Lagarul NKVD nr. 188 de la Statia RADA primele esaloane de prizonieri de razboi straini capturati in zona Stalingrad au ajuns incepand cu decembrie 1942, majoritatea romani si italieni, dar si nemti, francezi si alte nationalitati (apoi, in tot anul 1943, in acest lagar au ajuns 24.780 prizonieri straini). Raniti, bolnavi si istoviti dupa batalii si de drumul lung in vagoane de marfa/ vite, care a durat 2-3 saptamani pana la Statia Rada, prizonierii straini de razboi au murit in numar foarte mare in lagarul nr. 188 (in special de tifos si distrofie alimentara, din lipsa hranei, a apei, a conditiilor sanitare elementare si a incalzirii in lagar) – doar in 1943 au murit mai mult de jumatate, adica 14.433!

De mentionat ca in lagarele NKVD care au existat in regiunea Tambov au murit peste 10 % dintre prizonierii romani, adica 2647 (2856 dupa unele statistici) de persoane […].

Inca ceva important: inregistrarea prizonierilor de razboi straini s-a facut deficitar pana in martie-aprilie 1943… ceea ce face ca despre mii de prizonieri decedati inainte de aceasta inregistrare sa nu se poata afla niciodata nimic!

La Statia RADA/ Tambov a fost amenajat un cimitir unde au fost ridicate monumente pentru prizonieri de diferite nationalitati, inclusiv un monument in memoria prizonierilor romani, unde noi, eu personal, am organizat in ultimii trei ani trei ceremonii comemorative, ultima, inclusiv o slujba de pomenire a lor cu un preot din Romania in dec. 2019! […]

Pana in prezent, statul roman a ridicat si noi, Ambasada Romaniei la Moscova, am dezvelit si sfintit pe teritoriul actual al Federatiei Ruse 34 de monumente in memoria prizonierilor de razboi romani care au decedat in 288 de lagare sovietice. De asemenea, am amenajat, in premiera nationala, 2 cimitire ale militarilor romani cazuti in lupta (deci nu prizonieri) […].”

Relatarea momentelor emoționante și ceremoniile comemorative de la Stația Rada și Morșansk din 12 decembrie 2019 pot fi consultate aici:

Străbunicul

M-am născut în 1980 în sudul Olteniei și am copilărit într-un sat de pe malul Dunării. Mi-a fost prietenă aproape un sfert de secol, până când s-a stins, străbunica, Elena Florea. Femeie harnică, ”trecută prin multe”, cu pielea arsă de soare de la muncile câmpului. ”Maica”, așa cum îi spuneam toți ai casei. Maica îngâna cântece triste, despre război, cătane și nemaivenit. Ofta, își ștergea ochii cu colțul basmalei și privea în gol un timp, dând din cap către altă lume.

[…] Apoi, după decenii de întrebări, l-am găsit pe străbunicul: îngropat în Rusia. Am povestit amintiri dragi de familie și drumul dintre ochii mei și ai străbunicului în interviul acordat în exclusivitate aici: https://www.stiripesurse.ro/marturia-emotionanta-a-unui-romance-dupa-publicarea-listei-cu-romanii-ucisi-in-lagarele-din-rusia_1455253.html?fbclid=IwAR1kbj56xnL8kUP1eadezAlrCIJl9PTSV767Nhkb-vCo-qll-V9jXWLyRyw

Foto: Bunicul, mama, eu și străbunica în fața casei.

Foto: Străbunica și cele două fete ale ei. Poză făcută spre a fi trimisă pe front străbunicului.

Foto: Bunica și tatăl meu.

Foto: Portretul străbunicului, în cărbune.

Foto: Casa ridicată de străbunicul în satul de pe malul Dunării.

Foto: Selecție din lista publicată de Ambasada României la Moscova.

Lista celor decedați poate fi consultată aici.

Anexa cimitirelor poate fi consultată aici.

Din gât

Amintiri din pandemie

Trei puștiulici pe care nu-i cunosc – două fete și un băiat, toți români, cam de clasa a cincea – stau de vorbă în fața mea. Una dintre fetițe zice că i-au fost scoase amigdalele când era mică. Cealaltă o roagă să-i arate. Prima deschide gura, a doua se uită în gâtul ei:

– Cum naiba ți le-a scos?! Că sunt acolo, le văd!

– Sigur mi le-a scos medicul, nu puteam să respir și de-aia a zis că le scoate, m-a operat!

Cu toții (eu și ei, adică) suntem interesați foc de discuție. Probabil eu sunt cu gura căscată pe sub mască, băiețelul la fel, pare confuz, se uită când la una, când la alta, pierdut.

Fata nr. 2 nu se lasă:

– Poate ți-a scos altceva, că mai e ceva pe-acolo prin gât la oameni.

Toți facem ochii mari. Șah mat, asta chiar nu ne trecuse prin minte.

(“Omușorul! Poate i-a scos omușorul!” nu mă pot abține eu în gând.)

Băiatul îndrăznește, într-un final:

– Ce-s alea amigdale?

Image by gpointstudio on Freepik