Category Archives: Locuri

Locuri

Balta cu istorie

Leave a comment

Zace în sudul României un ochi de apă. Îl tot zăream, copil fiind, când mergeam la bunici, dar nu bănuiam câte poveşti ascunde.

Până când mi-a ieşit în cale o femeie extraordinară care mi-a povestit, mi-a arătat şi m-a învăţat. Îşi alesese ”nefericita” profesie de istoric. În casa ei am descoperit câte emoții poate stârni arheologia și am început să ascult istoria. Astfel, am aflat că balta aceea pe malurile căreia se rânduiesc pescarii contra-cost şi pasc tihnit turme de oi sau cirezi de vite este leagăn etern pentru civilizaţii demult apuse. Au fost în zona aceea vetre de sat şi cimitire, cele mai multe de incineraţie, ale strămoşilor noştri din Epoca Bronzului, cu circa 1500 ani înaintea erei noastre.

Am consultat site-ul Muzeului de Istorie şi am văzut acolo multe artefacte descoperite în malurile apei, restaurate şi întregite prin grija studenţilor şi profesorilor de la Facultatea de Istorie. Vase ceramice de diferite culori, arse sau nu, în funcţie de utilizarea pe care au avut-o, cu modele ciudate şi măiastre pe mânere, pe buze, pe burţile cuprinzătoare, cu spirale albe specifice culturii Gârla Mare, punctate cu migală de cine-ştie-ce mână iscusită a unui trup plin de suflet năvalnic şi visător; urne, mini-altare, idoli mici şi grei de adulaţie. Dovezi vii ale vieţii şi morţii unor oameni din care picături de sânge sălăşluiesc, probabil, în mine şi în tine.

Am ascultat poveşti de la practicile studenţilor – cei care au adus la lumină bucăţile acelea de neam. Mergeau la săpături vara, sub supravegherea şi îndrumarea profesorilor. Stăteau săptămâni multe, fără prea mare contact cu civilizaţia, dormeau în corturi, săpau, descopereau, curăţau sub soarele arzător – aduceau la iveală fragmente de istorie: o toartă de oală, o urnă cu oase arse, o unealtă de silex. Lucrau cu pasiune, uitând că de fapt lucrează; descopereau, ca pentru ei, pagini de umanitate pentru umanitatea însăşi. Nu le păsa nici de soare, nici de apa în care îşi țineau picioarele şi în care trebuia să se spele, nici de ţânţarii nemiloşi, nici de faptul că frigiderul lor se rezuma la o groapă paralelipipedică, săpată între doi plopi foşnitori. Unor astfel de oameni le mulţumesc pentru tot ce ne oferă muzeele de istorie.

Am mers apoi și eu acolo, pe malul apei, atrasă de lumea aceea dincolo de lume. De mulţi ani nu se mai fac săpături, nu cunosc motivul. E locul împânzit de cioburi. Le vezi prin balta murdară şi prin iarba călcată de animale. Am mers să simt sub mine suflul greu a ceea ce a fost. M-a răscolit. Nu se compară cu nimic altceva. Un lucru nu am înțeles: cum de sunt lăsate în prezent acele mărturii despre origini să zacă acolo, fără semnalizare, fără protecţie, fără să fie aduse la suprafaţă, întregite şi expuse apoi în locuri curate, pentru acea parte de popor care îşi respectă strămoşii şi istoria tumultuoasă? Da, a fost răscolitor.

Locuri

La Dunăre, în Budapesta

Leave a comment

Am ieșit din Parlament cu sufletul plin și gânduri miliarde. Ninge apos și frigul ne trece spre oase.

– Să-l vedem pe poet acum! îmi propune.

Mă cunoaște deja, știe ce pot îndura pentru un strop de magie. Coborâm. Mă îndepărtez de scări, ca să pot îmbrățișa cu privirea întreaga scenă.

– Citește ce scrie! mă îndeamnă.

Pare un test de limbă la care sunt supusă deseori. Doar că azi dau teste de suflet. Ne imaginăm ce inimă va fi avut József Attila când scria A Dunánál. Sau cum îi este inima acum, dacă admitem că rămân în urmă energii mereu arzând. Deja emoțiile nu ne mai ascultă, aleargă libere prin 1936. Noi ascultăm în schimb inima poetului sub fulgii de februarie 2018.

– Poeții maghiari au murit tineri. Îți imaginezi cum ar fi fost, dacă ar fi fost altfel? mă întreabă retoric.

Nici nu știu dacă tristețe s-ar numi ce simțim acum. Este un fel de amar îmbibat în recunoștință. Mintha szívemből folyt volna tova, zavaros, bölcs és nagy volt a Duna. ”Ca și cum din inima mea ar fi curs, era tulbure, înțeleaptă și mare Dunărea.” Un an mai târziu, poetul maghiar cu tată român se stingea. Îl privesc printre fulgii de nea pe József Attila cel-veșnic-nestins. Deasupra lui, în zare, dar nu departe, macarale. Budapesta de mâine peste Budapesta de ieri. Maghiarii construind, deasupra maghiarilor care au construit. Ce straturi! Sunt mândră de tine, popor maghiar! M-aș așeza pe trepte, să fiu strat din istoria ta. Aș construi cu tine. Sunt însă atât de mică! De parcă și din inima mea ar curge, mi-e soră de dureri Dunărea… Ó, Budapest! Straturi peste straturi de suferințe și măreții. Sub ele, știindu-le pe toate, Dunărea inimilor noastre.

Îmi înmoi privirea în fluviu, îi sărut în gând mâna poetului și plecăm tăcuți. Pentru prima dată azi, nu frigul îmi taie cuvintele.

Locuri

O mie de fete secuience

Leave a comment

Nici nu știu cu ce să încep…

În anii trecuți urmăream din București evenimentul. De la distanță mi se părea minunat, ca orice sărbătoare la care se adună suflete multe în port popular, indiferent de etnie. Fete frumoase, băieți mândri, toți în costume extraordinare, dansuri și voie bună – o reuniune secuiască pe șaua de la Șumuleu. Priveam cu drag reportaje și poze, citeam relatări.

Anul acesta am reușit să particip. Am primit numărul 22.

La poale, înainte de urcare, trebuie să mărturisesc, aproape m-am dat bătută: câteva kilograme de costum popular purtate într-un soare arzător, pantofi potriviți pentru vreun bal secuiesc și nu pentru urcat un mic munte cu poteci pietruite… Cred că deja eram o secuiancă-dezastru: prăfuită, cu părul răvășit de la încercările de a mă răcori cumva, cu fața roșie și capitularea în gând. Cu nu-știu-ce puteri, am tras aer în piept și m-am alăturat unor cunoscuți, continuând urcarea. ”Măcar anul ăsta să reușesc și de la anul privesc iar de la distanță!” Pe lângă mine, urcând curajos, bunicuțe în jur de 70 de ani. La reacții semănam cu ele: ”Jaj, Istenem!”/ ”Of, Doamne!”. Ne deosebea însă faptul că ele erau mai vioaie și mă depășeau constant. Am ajuns pe culme, cu ultimele puteri, pășind ușor timidă și dezorientată în mijlocul mulțimii. Priveam cu ochii mari, de aproape, alaiul vesel.

Într-adevăr, atât de multe fete frumoase oriunde priveai! Și atâția băieți mândri care se străduiau să le cucerească sau măcar să le fure un zâmbet! Un timp m-am lăsat purtată de valul participanților. Aveau o bucurie molipsitoare. După ce m-am hidratat și am gustat din bunătățile locului, m-am așezat puțin, singură.

Am început să văd cu adevărat lumea care foșnea sub cerul de iulie.

Nu, sărbătoarea aceea nu era despre fete frumoase.

Era despre trecut, prezent și viitor. Despre săruturi pe obraz și țineri de mână. Despre a nu te sfii să-ți îmbraci cu drag straiele populare, la 18 ani. Despre copii mușcând cu poftă din kürtőskalács. Despre părinți ocrotindu-și bebelușii în brațe. Despre părinți susținându-și părinții. Despre copiii râzând altor copii, de după dungi negre și roșii. Despre pălării ridicate. Despre cozi împletite și panglici roșii fluturând. Despre fuste rotindu-se și cizme bătute cu palma. Despre dans tradițional, la fel la 20 de ani ca și la 60. Despre oameni în ochii cărora se citea cerul și un cântec peste veacuri. Despre mândrie. Despre neuitare. Despre dăinuire. Despre curiozitate și iar despre mândrie. Despre conștiință. Despre apartenență. Despre respect. Despre bucurie și zâmbete înflorite liniștit. Despre a te simți bine între ai tăi, peste generații. Despre îmbrățișări, iubire și iar despre neuitare. Despre ploaie și soare și cântec. Despre husari și cai. Despre mâini care s-au atins și care la anul se vor atinge din nou, venind de departe sau de foarte aproape. Generație lângă generație. Despre ochi care și-au zâmbit și care ani la rând își vor zâmbi din nou. Suflet lângă suflet. Despre liniștea care se așază peste oameni când își știu locul. Despre locurile care se așază în oamenii care le sfințesc. An după an. Generație lângă generație. Suflet lângă suflet. O mie de fete secuience lângă o mie de băieți secui. Și mai mult, mereu mai mult.

Știți, am fost numărul 22 într-un șir secuiesc infinit… Am fost numărul 22 într-un prezent continuu. Am simțit cum ne bătea inima alături.

Am petrecut până seara, cu prieteni vechi și noi. Și nu promit, dar voi face tot posibilul ca la anul, dacă mai sunt pe plaiuri harghitene, să depășesc toate bunicuțele la urcare.

__________

Nem is tudom, hol kezdjem…

Az elmúlt években Bukarestből néztem az eseményt. Távolról csodálatosnak tűnt számomra, mint minden ünnep, amelyben sok lélek népviseletben gyülekezik, etnikumtól függetlenül. Gyönyörű lányok, büszke fiúk, rendkívüli népviseletek, táncok és jókedv – egy székely találkozó a csíksomlyói nyeregben. Riportokat és képeket néztem, olvastam a történeteket az eseményről.

Idén részt vettem én is. A 22-es számot kaptam.

A domb aljánál, ahogy neki indultam, be kell vallanom, majdnem feladtam: néhány kiló ruha viselése a forró napsütésben, a cipő, amely alkalmas bármilyen székely bálra, de nem a köves hegyi utakra… Szerintem már egy katasztrófális székely leány voltam: poros, a hajam borzos, ahogy próbáltam lehűteni magam, az arcom piros és a feladásról gondolkoztam. Utolsó erőmmel egy nagy levegőt vettem a mellkasomba, csatlakoztam néhány ismerőshöz, és folytattam az utat. „Legalább az idén sikerüljön, és a következő évben majd újra távolról fogom nézni!” Mellettem, körülbelül 70 éves bátor hegymászó-nagymamák. A reakciókban hasonlítottunk, mondván: “Jaj, Istenem!”/ “Of, Doamne!”. De abban különböztem tőlük, hogy ők fürgébbek voltak, és folyamatosan megelőztek. Az utolsó erőmmel kiértem a csúcsra, kicsit félénken és eltévedtve a tömegben. Nagy szemekkel figyeltem közelről a vidám menetet.

Valóban annyi gyönyörű lány volt, bárhová néztél! És olyan sok büszke fiú, aki arra törekszik, hogy meghódítsa őket vagy bár egy mosolyt lopjon! Egy ideig hagytam, hogy a résztvevők hulláma sodorjon. Ragályos volt az örömük. Miután jól hidratáltam magam és a helyi finomságokat megkóstoltam, leültem egy kicsit, egyedül.

Kezdtem nézni, ahogy a tömeg hömpölyög a júliusi ég alatt.

Nem, ez az ünnep nem a szép lányokról szólt.

Hanem a múltról, a jelenről és a jövőről szólt. A csókról az arcon és a kézfogásról szólt. A bátorságról szólt, arról, hogy ne féljen 18 évesen felvenni a népviseletet. A kürtőskalácsot jó étvággyal harapó gyerekekről szólt.

Szülőkről, akik gyerekeiket tartják a karjukban. Szülőkről, akik szüleiket támogatják. Gyerekekről, akik más gyerekekre nevetnek a fekete – piros csíkok mögül. A megemelt kalapokról szólt. A befont hajfonatokról és a szélben hullámzó piros szalagokról. A forgó szoknyákról és tenyérrel vert csizmákról. A hagyományos táncról, úgyanúgy 20 évesen, mint 60 évesen. Azokról az emberekről, akiknek a szemében ott van az ég, és ott van az évszázadok éneke is. A büszkeségről. Az emlékezésről. A kitartásról. A kíváncsiságról és ismét a büszkeségről. A öntudatról. A hovátartozásról. A tiszteletről. Az örömről és a csendesen sugárzó mosolyokról. Arról, hogy jól érzed magad, nemzedékeken keresztül. Az ölelésekről, a szeretetről és ismét az emlékezésről. Az esőről, a napról és a dalról. A huszárokról és a lovakról. Azokról a kezekről, amelyek egymáshoz értek, és amelyek évről évre ismét eljutnak ide, messziről vagy nagyon közelről. Nemzedék nemzedék mellett. A mosolygó szemekről, akik évek múltán majd újra egymásra mosolyognak. Lélek lélek mellett. A csendről, amely elterül az emberek fölött, amikor ismerik a helyüket a világban. Azokról a helyekről, amelyek beépülnek az emberek lelkébe, akik megszentelték őket. Évről évre. Nemzedék nemzedék mellett. Lélek lélek mellett. Ezer székely leány ezer székely fiú mellett. És még ennél is több, egyre több.

Tudjátok, én a 22-es voltam egy végetérhetetlen székely sorban… A 22-es voltam egy folyamatos jelenben. Éreztem, hogy a szíveink együtt dobognak.

A napot régi és új barátokkal töltöttem. És nem ígérem meg, de mindent megteszek, hogy jövőre, ha még mindig a hargitai tájakon leszek, lehagyjam az összes nagymamát az úton.

Foto: Both Gábor – BG71 Stúdió

Locuri

Luminația

Leave a comment

În seara de 1 noiembrie pentru unele religii este Luminația. În seara asta cimitirele strălucesc de candele. Celor morți cei vii le povestesc ce a mai fost peste an, îi asigură că între lumi există neuitare. După ce ziua întreagă au colindat între cimitire vizitându-i pe toți cei dragi apuși, în seara asta cei vii încheie călătoria într-un ropot de lumină, într-un ultim cimitir.

În seara asta i-am dus gânduri bune Laurei, cea pe care n-am cunoscut-o niciodată. Am fost cu cele două prietene maghiare ale ei, care-mi puteau fi mame. Am mângâiat coniferul care-i crescuse la cap, de parcă i-aș fi mângâiat părul. Și prin Laura cea necunoscută, căutam să mângâi de fapt morții mei, așezați în locuri îndepărtate…

-Sărbătoarea asta e ca o înmormântare veselă. Nu are încărcătura tipică, funerară. Uite, copiii găsesc lucruri frumoase de strigat, nimic nu le tulbură bucuria!

-Uneori e așa de multă liniște! Vezi, e bine să dedici celor plecați câteva clipe, să îi gândești…

Le ascultam cum simt. Priveam vântul prin candele. Cimitirul clipea des, împodobit cu rugăciuni și lumânări. Trecea printre noi, ca o părere, ceva catifelat, mirosind a mulțumire fără cuvinte. În seara asta am vorbit despre cei ce au plecat. Apoi despre Radnóti Miklós, despre Salamon Ernő, despre bunici, despre armeni și evrei și sași, despre Luminație în vremuri comuniste.

În seara de Luminație am trăit Ciucul de dincoace legănând în amintiri Ciucul de dincolo. Sărbătoarea tuturor sfinților, începutul sărbătorii celor adormiți, flori peste tot și o toamnă rumenă și caldă ca un zâmbet de copil.

Locuri

Cetatea frumoasei Rapsoné

Leave a comment

Legenda spune că Rapsoné era o văduvă frumoasă, acum nu-se-știe-câte secole (unii spun că prin sec. XI – XII).

Îi rămăsese de la soțul ei bogăția și cetatea din apropiere de Praid. În fiecare duminică Rapsoné mergea la slujbă la Cluj, cu trăsurica ei trasă de 4 cai. Mai mereu întârzia la biserică, din cauza drumului prost, lucru ce o înfuria la culme. Drept pentru care a căzut la învoială cu însuși diavolul, care a promis că-i va construi peste noapte un drum de vis, în schimbul căruia frumoasa văduvă urma să-i plătească doi munți de aur și o vale de argint. Zis și făcut. Până dimineața, diavolul a construit un drum cum nu se mai afla pe lume, neted ca-n palmă și frumos nevoie mare. Își împlinise așadar legământul față de Rapsoné, care a și pornit către slujba de la Cluj. Se spune că birjarului văduvei i-a zburat pălăria din cauza vântului după plecare și, până să se aplece s-o caute, deja erau la Cluj, așa de bun era drumul. Tare mulțumită a fost văduva cea frumoasă că nu va mai întârzia niciodată la biserică. Dar a venit și clipa plății. Diavolul s-a înfățișat să-și primească răsplata.

– Mi-ai promis doi munți de aur și o vale de argint, Rapsoné! Am venit să-mi dai ce mi se cuvine!

Văduva a luat două monede de aur pe care și le-a pus pe sâni și o monedă de argint pe care a așezat-o între sâni.

– Poftim, Satano! Asta ți-e plata! a hohotit de râs Rapsoné, mândră că l-a înșelat pe diavol.

Dându-și seama că a fost tras în piept de văduvă, diavolul nu a pierdut vremea și a transformat în ruină drumul cel minunat.

Așa zice legenda, așa mi-au auzit urechile povestindu-se. Am ajuns către ruinele cetății când se însera, nici nu bănuiam că voi poposi acolo… Am pășit pe vechiul drum din care au rămas bolovani mari sau conglomerate înșirate pe sub copaci, prin iarbă. Am mângâiat pietrele, le-am privit alcătuirea, le-am reașezat în gând, re-formând vechiul, maiestuosul drum de odinioară. Soarele închidea ochii într-un roșu pufos, un uliu plutea scrutând valea, baloți de fân parcă se opriseră din rostogol, mirosea a oi, un câine alb se plimba la piciorul cetății, iar luna probabil se mira de uimirea mea, alergând prin iarba de munte. Nici urmă de diavol.

Dar pot să jur că vântul foșnește acolo ca o rochie grea, pornită către biserică. Și nu hohote de râs, ci suspine cresc din iarbă, la mijloc de lună și soare plecat să se culce. Pe drumul meu secuiesc, pietre mici și mari, fiecare cu o poveste pe care abia o respir, de grijă să nu stric echilibrul firii.

Locuri

Satul Frumoasa

Leave a comment

O legendă spune că satul a fost înființat pe vremea Sf. Ladislau, care s-a minunat, ”Ce apă frumoasă!”. Cert este că face parte dintre localitățile care au aparținut de Primul Regiment Secuiesc de Infanterie (Első Székely Gyalogezred), între anii 1762 – 1851, în cadrul Companiei a VI-a – regiment înființat în 1762 la ordinul Mariei Tereza.

Când spui ”Frumoasa” în Harghita, oamenii se gândesc în primul rând la lacul de acumulare care servește pentru alimentarea cu apă potabilă a municipiului Miercurea Ciuc. Minunat lac, într-adevăr, care dezvăluie ochilor peisaje de vis. Însă dacă ajungeți până la baraj, recomand să nu ocoliți nici satul. Are o poveste specială, dată de personaje speciale: armenii. Există evidențe că armenii s-au stabilit în Frumoasa în două valuri mari: unul în 1654 și altul în 1672. Armenii şi-au ţinut un registru al naşterilor, căsătoriilor şi deceselor încă din 1765. Apoi, din donaţiile enoriaşilor, ei și-au construit Biserica catolică armenească, în 1781. Există și azi, împrejmuită cu un zid fortificat. Din păcate era închisă când am ajuns eu. (Am trecut către ea prin curtea casei de copii a Fundației Csibész, curte cu case minunate, și niște copii de-acolo mi-au zis ”Sărut mâna!” în maghiară…)

În secolele trecute satul era renumit pentru creșterea animalelor, pentru activitățile meșteșugărești și de comerț – cu lână, cu obiecte de lemn. Avea satul și o fabrică de țigle, plus o cărămidărie. Între cele două războaie mondiale un cazinou, o tipografie şi o bibliotecă au funcționat acolo. Am auzit că în interiorul cazinoului pereții ar fi pictați foarte frumos, dar se afla în renovare și n-am reușit să mă strecor (deși am ajuns prin curte până la uși/ ferestre). Clădirile din sat amintesc parcă de suflul armenesc de odinioară; chiar dacă populația a fost asimilată, înțeleg că descendenții armenilor nu și-au uitat originile.

Am vizitat satul într-o duminică după-amiaza. Străzile – aproape pustii. M-am putut plimba ca într-un muzeu în aer liber. Din când în când, apăreau femei și fete îmbrăcate în port popular secuiesc. – Este vreo sărbătoare, de sunteți îmbrăcate așa? – Nu. Mergem la biserică, se face sfințirea noului preot. (Nu știu dacă îmi amintesc corect termenul, posibil să fi fost ceva echivalent ”sfințirii”.) Aveau ceva proaspăt și totodată liniștit în legănatul costumelor. O bucurie firească. M-am gândit involuntar la mixul etniilor. Le-am lăsat la biserica lor și doi pași mai în față am găsit florile copilăriei din grădina bunicii, ”șerpoaice”, iar pe un zid scris ”We are too young to be sad”. Dovadă a mixului generațiilor.

Este frumoasă vechea lume armenească și secuiască în satul frumos, cu apa cea frumoasă. Aș vrea să revin, mi-au rămas niște case neprivite suficient, niște locuri necălcate. Îmi voi relua cândva drumul secuiesc prin partea aceea de zâmbet al lui Dumnezeu.

Locuri

Biserica de la Armășeni

Leave a comment

Romano-catolică, după unii datând din sec. XIII, cu intervenții în sec. XVI (stil gotic târziu), sec. XVII., sec. XIX.

Bolta corului este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut în Harghita, pictată cu chipuri de profeți, sfinți și apostoli – 1655. O înconjoară un zid gros de apărare, fiind biserică fortificată. Ar fi fost imposibil să nu mă impresioneze elementele care de-acum îmi sunt binecunoscute: Sfântul Anton, picturi vechi descoperite în straturi (aici legenda Sfântului Ladislau), clopot vechi tronând la intrare, motive populare cusute, băncuțele cuminți așteptându-și credincioșii, curățenia, liniștea, curtea cu adormiții veacurilor sub cruci spălate de ploi. La ieșirea sudică, o statuie a soldatului-erou din primul război mondial, opera sculptorului Szervátiusz Jenő. Când nori amenințători, când raze de iulie. Un tablou despre care orășenii tind să uite că există. Tablou mirosind a iarbă și a tihnă. Copleșitor.

Dar cel mai mult m-a emoționat ceva atât de cuminte și blând, încât aproape mi-a părut ireal în Anul Domnului 2018. Doamna (de etnie maghiară) pe care mi-am permis să o fotografiez a intrat în biserică purtând un buchet mare de flori. Deja biserica era presărată cu buchete în mai toate ungherele, la toate statuile.

– De ce ați adus flori, doamnă? Este vreo sărbătoare? (Văzusem și prin sat pe stradă femei cu brațe de gladiole.)

– Nu este nicio sărbătoare. Așa obișnuim să aducem, ca să fie.

Demult nu am mai auzit ceva cutremurător prin firescul său. Ca să fie! Am mulțumit clipei care a adus-o tocmai atunci înăuntru. Uneori este nevoie să ne mângâie auzul lucruri pe care, indiferent cât de copii am fi, le mai uităm. Ca să fie! Ce motiv bun!

Am plecat în acea după-amiază de sub Munții Ciucului, cu soarele jucându-se în copacii drumului meu secuiesc. Încă mă urmărește figura Sfântului Anton și glasul doamnei. Să facem Bine, doar ca să fie!