Locuri | Roxana Tudor

Date tehnice despre ziduri, navă sau turn pot fi citite în enciclopedii. Eu voi povesti aici doar întâlnirea mea cu biserica, la poarta căreia m-am înfățișat într-o după-amiază de duminică: vară, soare și ploaie cu găleata, simultan.

Construcția este impunătoare chiar privită de la baza dealului pe care se înalță. Când ajungi la ușa ei deja te simți mic-mic. Și cu nu știu ce emoții în stomac. Apeși clanța. Închis. Ce păcat! Dar este frumoasă și din exterior… Totuși, dacă insiști, poți primi cheia de la preot, care are casa la poalele dealului, lângă biserică. Vizitezi cât vrei, iar la plecare îi lași cheia preotului. Intri, așadar. Liniște, desigur. Excursie în timp. Mult verde. Ziduri de apărare. Turn semeț. Curte curată. Multe morminte, unele în ziduri. Din fostul trunchi al unui copac gros crește liniștit un trandafir. Rotești privirea și nu te saturi de istorie la-ndemână. E mult calm și nu știi pe ce să-ți așezi sufletul mai întâi. În interior, te întâmpină figuri și elemente cunoscute: Sfântul Anton, Fecioara Maria, vitralii, cărți, băncuțe, orgă, picturi vechi, descoperite în straturi. Și liniștea de început de lume.

Parcă te întorci acasă, dintr-o călătorie istovitoare. Pășești cu sfială, parcă cerând iertare sau binecuvântare pentru fiecare pas. (Și, dacă te-ai mutat de curând în Harghita, este foarte posibil să plângi ușor, fără motiv concret, de fiecare dată când pășești într-o biserică. Mai ales dacă ești ortodox, iar biserica este romano-catolică.) După ce-ți lași gândurile și inima să se odihnească în voie pe sub cupole, te înduri cumva să ieși în curte. Fix în marea de verde. (Și, dacă te-ai mutat de curând din București în Harghita, vei simți un impuls să te cațări pe tot felul de lucruri, cum ar fi de exemplu zidul de apărare.) Cum este și firesc, zidul are multe guri de tragere, de jur împrejur. Prin ele se văd munți și brazi și în odihna veșnică sufletele cimitirului încărcat de flori crescute colorat și contrastant de viu. Mergi atent pe pasarela de lemn a zidului, nu cumva să provoci mare deranj adormiților de sub lespezi. Găsești încuiat și clopotul. Iar când să cobori realizezi că nu e scară și pe partea aceea de zid și reiei tot drumul, înapoi către capătul zidului. S-ar putea crede că îți pare rău. Dar nu.

Ce vară! Ce verde! Câte suflete privesc atemporal din ziduri, din pietre! Oare își vede episcopul Mártonffy György din secolul XVII vizitatorul uimit? Oare pe Rancz János cel născut în 1853 l-a întrerupt din visare urma trecerii tale? Către ieșire pașii devin din ce în ce mai mici. Te mai uiți de două-trei ori la turnul cuprins de raze și umbre ca într-un joc al destinului, mai ștergi vreo două lacrimi mici care nu se știe exact de ce au poposit tocmai atunci printre genele tale, mulțumești fiecărui centimetru de lume și cobori printre brazi, spre poarta măiastră de la poalele dealului. (Dacă vezi niște furnici uriașe coborând pe o mică balustradă de lemn, eventual poți să le fotografiezi, nu se supără; la fel și melcii, dedesubt; iar când te ridici poți liniștit să te lovești sănătos cu capul de lemnul vechi; mai ales dacă te-ai mutat de curând din București.)

Apoi, pace. În urmă, baroc și gotic, în liniște deplină. Înăuntrul tău, uh… Un fel de… altfel. (Acesta a fost un episod din drumul meu secuiesc.)

Păgân sau evlavios?

Când spui Racu în Harghita, lumea se gândește automat la biserica Sfânta Maria Mică. Îmi povestea cineva acum o vreme:

-Știi, are o istorie ciudată, care se pierde în negura timpurilor. Se zice că turnul ar avea origini păgâne de secol XII, cu picturile sale de neînțeles, dintre care doar o parte a supraviețuit încercărilor secolelor.

A avut Biserica Catolică vreun interes să șteargă urme? A fost orchestrată construirea ulterioară a diverselor elemente arhitecturale, în etape, pentru a integra un edificiu păgân în lumea religioasă așa cum o știm până azi? Nu cunoaștem cu siguranță. Sunt multe supoziții și multe teorii. Circulă printre restauratori legende conform cărora picturile exterioare ale turnului înfățișau la origine niște ritualuri șamaniste, cu traiectoria Pământ – Cer și înapoi, cu însușirea puterilor supranaturale în urma unui ceremonial sângeros.

Eu am ajuns în curtea ei într-o după-amiază atât de blândă, încât nu s-ar fi putut crede că odinioară sălășluiau pe acele poteci spirite însângerate. M-au întâmpinat, așa cum se întâmplă cu toți, de veacuri, cei 30 de metri ai turnului păgân, scăldați în soare curat de Harghita. Mă priveau de pe semețul străjer figuri desenate cărămiziu închis, într-o aranjare al cărei sens ne rămâne mut. Elemente antropomorfe, constelații, animale. Alcătuiri care vor fi având rosturi bine chibzuite, dar care nu pot povesti în cuvinte ce taine închid în ele. În contrast, albul bisericii ridicate mai târziu te îndeamnă să-ți odihnești sufletul printre mușcate și mărturii uitate în lemn. De-a lungul secolelor au fost adăugate noi elemente lângă turn – nava, sanctuarul, capela, zidul, dantela de piatră și închiderea poligonală a unghiurilor, toate mustind de baroc și gotic și-au deschis ochii către lumea aceasta începând din secolul al XV-lea și până în 1758. În documente franciscane se vorbește despre o sculptură a Fecioarei Maria, făcătoare de minuni, distrusă în 1602. Au supraviețuit însă multe alte sculpturi în lemn, datând din 1692.

Practic, îndată ce pășești pe poteca din deal, către biserică, istoria – fie ea păgână sau îmbibată de religie – te cuprinde într-o vâltoare imposibil de descris, ca într-o tornadă din care încerci să guști cât mai multe guri de aer răsfirate printre veacuri. Amețești, între simboluri și credințe felurite. Ești atât de aproape de Dumnezeu! Sau de șamani? Iarba e deasă și te cuprinde lacomă, la picioarele turnului. Cresc în ea ciuperci sănătoase, cărora le pasă prea puțin de clopotul înserării. Oamenilor am auzit că totuși le pasă de faptul că restaurarea turnului, făcută nu demult, a lăsat un gust amar și multe bucăți care se desprind la prima ploaie, sărăcind cu fiecare picătură moștenirea mirabilă.

Ce minuni și dureri ascunzi în tine, biserică Racu? Ce sensuri? Și căror ochi te închini? Te îmbrățișez cu privirea, ca într-o temătoare și pioasă reverență a sorții, și cobor pe drumul meu secuiesc, privindu-ți peste umăr, înapoi, caii și stelele nicicând apuse.