Category Archives: Oameni

Csontváry

La început m-a marcat povestea vieții lui, apoi am descoperit opera în sine: tablourile, privite o dată, de două ori, de n ori, m-au pocnit efectiv peste suflet, găsind în mine o rezonanță care m-a uimit.

Nu m-am așteptat să-l iubesc pe Csontváry. Dar s-a întâmplat mai mult decât atât: mă doare Csontváry. Mă amețește și nu mă mai satur să privesc și să alerg între lumi, urcând calea-soarelui, abia respirând ca să nu-i strivesc personajele și stările.

Csontváry Kosztka Tivadar, 1853 – 1919, a fost un singuratic, neînțeles și ironizat în timpul vieții; farmacist la început, a luat în calcul pictura după ce o ”voce” i-a spus că va deveni cel mai mare pictor al căii-soarelui. Autodidact, a călătorit în Europa, Orientul Mijlociu și Africa de Nord pentru a-și înțelege menirea.

A pictat târziu, în manieră proprie, neputând fi încadrat nici în expresionism, nici în post-impresionism. Multe dintre tablourile lui au dimensiuni impresionante.

Etichetat de anumiți critici că ar fi avut probleme mintale, Csontváry rămâne indubitabil un geniu.

Ioana de demult

Ea este Ioana, un fel de stră-străbunică a mea, prin alianță (generațiile se succedau repede la vremea aceea).

A fost moașă, iar soțul ei, Gheorghe, factor poștal. Țărani înstăriți, dar calzi.

Portretul (ulei pe pânză) i-a fost pictat de un militar străin aflat pe teritoriul României, în timpul celui de-al doilea război mondial – 1941. Există și un tablou cu soțul, pe care nu-l deține familia mea.

Nostalgii cu români de demult.

Mulțumesc, Ioana, pentru trecut!

Bunici cu greieri

În 2014 l-am vizitat la țară pe bunicul, rămas singur după moartea bunică-mii. În timp ce discutam, am văzut în hol un greiere. Am vrut să mă joc puțin cu el, dar l-am auzit pe bunicul:


– Să nu-l omori, draga mea!


Am rămas siderată: el – ateul, pragmaticul, sobrul – mă implora să nu omor o insectă!


– Nu-l omorî, te rog! E prietenul meu, doar pe el îl am aici, mai cântă seara, ne ținem de urât…


Am plâns mult după ce am plecat. Bătrânețea și singurătatea sunt maladii cumplite. Sunați-vă bunicii sau părinții îmbătrâniți, însingurați. Le veți lumina ziua. Altfel, veți constata că s-au împrietenit cu greierii.

Oameni și stele

Nu știu de ce, fix azi îmi amintesc din copilărie serile de vară când mă jucam la țară cu Frătzy în praful de pe drum, sub privirea amuzată, încurajatoare a bunicului; aud clar glasul bunică-mii supărate certându-l pe Tataie:

-Sigur, lasă-i să se murdărească, să se joace în praf, de parcă îi speli tu!

Tataie zâmbea, Mamaie ceda şi noi ne jucam în continuare.

În nopţile alea de vară când se auzea cântecul greierilor şi mirosea a “regina nopţii” (o floare albă din grădina bunicii, care trăia puţin şi înflorea numai noaptea), eu, Frătzy şi Tataie priveam cu nesaț cerul înstelat – bunicul ne arăta constelaţiile, eu nu reuşeam să le identific şi nu am reuşit nicicând de atunci, deși m-au fascinat mereu.

Și așa, când priveam cerul ăla de vară, sufletul meu curat de copil urca printre stele şi hoinărea până când somnul îmi închidea aproape pleoapele. Tataie ne ducea în casă și adormeam senini, după ce în baie se ocupa îmbufnată Mamaie de noi.

Între timp, asfaltul a luat locul prafului, Mamaie aleargă printre stele, Tataie se mai bucură de greieri, iar mie mi se pare că în București miroase a regina nopții, ziua în amiaza-mare.

Pite de bunică

Bunica? Bunătatea întruchipată.

Copilă eu, în vizită, mă trezeam și găseam coapte în tuci câte zece cele-mai-bune-pite-din-univers. Mi se măreau ochii de drag. Ea știa și se umplea de zâmbet. Asta ne era iubirea supremă: pitele, ochii mei mari și zâmbetul ei cât casa.

Na, eu nu le fac așa bune ca ea, dar mă străduiesc. Pentru că din iubirea noastră au rămas pe Pământ doar ochii mei și pitele mele. Pe bunica am pierdut-o înainte de Paștele lui 2017.

Mă întreb – unde se duce zâmbetul bunicilor, când se duce? Poate că în lumină. Sau poate că în fiecare pită ce se frânge undeva zâmbește câte o bunică.

Lapte de vacă

Îmi povestește:

– Când aveam vreo trei ani, mă trimiteau bunicii cu cana să-mi iau porția de lapte de la vecini. Îmi amintesc iarna. Îmi puneam căciula pe cap și plecam la ei. Le ceream laptele, că se însera deja. Ei, uimiți, ”pffff, deja se înserează?!”, de parcă nu asta trebuia să fie grija lor, să știe că se face seară și trebuie să-mi dea laptele, așa gândeam atunci. Și se ducea vecina să mulgă vaca. Mai dura până încălzea apa, până spăla… Un ritual atât de lung… Așteptam cuminte, în căciulă, dar așa creștea nerăbdarea în mine! Începea să mulgă. Niciodată, dar absolut niciodată nu-mi dădea primul lapte muls! Tare mă enerva treaba asta. Așa mi l-aș fi dorit! Presupuneam că e bun și de asta nu mi-l dă. Apoi tot mulgea și tot mulgea, iar eu nu mai puteam de poftă. Într-un final se oprea și-mi întindea cana. Mirosea cum nu poate fi descris pe lume. Și avea spumă multă. Beam cu poftă după atâta așteptare și mă uitam cu părere de rău cum se împuțina în cană. Îl terminam destul de repede. Ai mei plăteau porție de o singură cană pe seară. Vecina mă cerceta cu privirea: ”Mai vrei?”. Făceam semn din cap, că da, mai vream. Și-mi mai mulgea o cană. Atunci îmi trecea toată supărarea că nu-mi dădea primul lapte muls.

O privesc prin lumina Ciucului de seară, 2018, august. Cred că are aceeași privire la șaizeci de ani ca la trei. Caldă, cum nu poate fi descrisă pe lumea asta. Și concluzionăm amândouă: primul lapte muls are impurități, se dă mereu pisicilor…

Și eu mergeam la vecinii bunicilor după lapte. Copilăriile nu știu că sunt maghiare sau românești. Doar alunecă ușor, cu căciulile lor cu tot, cu multă spumă și cu griji mărunte, că se înserează…

Rózsika Néni

Vecina mea, o minunăție de doamnă la 70 de ani, vine să-mi aducă bunătăți de Paște. Facem schimb de ouă vopsite, miel și dulciuri, apoi ne întindem la povești.

– Nu știu, zău, și cu politicienii asta! Nici nu pot să mă mai uit la ei! Nu se mai suportesc deloc unii pe alții! Iar bătrânii încurcă lucruri în politică, se bat cu mâna peste pieptul, în loc să-și vadă de sănătate și pensie liniștită și să lase tinerilor cale să facă lucruri bune, că al lor e viitor. Pff. Nu mai înțeleg deloc ce se-ntâmplă. Atâta ură peste tot în lume! Atâta lăcomie! Și nu luăm nimic cu noi când plecăm de pe pământul. Pe noi ne-au învățat părinții așa, că trebuie să fii om. Altceva nu contează. O inimă avem la fel, un sânge. La fel murim. Unii se urăsc pentru prostii, merg la biserică, dar tot nu știu să ierte. Pff. Isusul a iertat – igaz-e?! – minden păcate.

Încep să-i pice lacrimi ușor, îi tremură vocea. Își șterge ochii bătrâni și bolnavi, apoi mi se cuibărește în brațe. Este mică Rózsika Néni, îmi vine cu totul până la umăr, ca un pui de om. Dar parcă țin în brațe nu o femeie micuță, ci o ditamai inima. Ne alăturăm sufletele cum știm mai bine, în vâltorile lumii rătăcite. De Paștele catolic, de Floriile ortodoxe.