Category Archives: Oameni

Din 1942

Prin amabilitatea Excelenței Sale, domnului Vasile Soare, Ambasador al României în Federația Rusă la vremea aceea, am aflat în luna mai 2020 lucruri noi din povestea prizonierilor de război. Analizând comemorările pe care mi le-a indicat și privind imaginile din cimitirul Tambov – Stația Rada, unde doarme Florea al meu (străbunicul, despre care puteți citi aici: https://ditoscana.wordpress.com/2022/08/29/strabunicul/), nu mi-am putut opri lacrimile: este vindecător să aflăm că cineva a aprins o lumânare și a spus o rugăciune la căpătâiul alor noștri! Nu pot decât să mă înclin respectuos, mulțumind încă o dată pentru alinare.

Domnul Vasile Soare mi-a transmis și fotografia de mai jos, din 1942, cu un convoi de prizonieri de război străini care au ajuns în lagărul 188, rezumând emoționant că printre ei s-ar putea afla și străbunicul meu.

Redau câteva dintre informațiile primite, inclusiv un link către foto & video (cei care au străbuni înhumați la Morșansk chiar pot consulta și listele din cadrul comemorării):

”Multi ostasi romani capturati prizonieri in timpul bataliilor de la Stalingrad/ Cotul Donului au ajuns in Lagarul NKVD nr. 188 de langa Statia RADA, regiunea Tambov, important nod de cale ferata […].

In Lagarul NKVD nr. 188 de la Statia RADA primele esaloane de prizonieri de razboi straini capturati in zona Stalingrad au ajuns incepand cu decembrie 1942, majoritatea romani si italieni, dar si nemti, francezi si alte nationalitati (apoi, in tot anul 1943, in acest lagar au ajuns 24.780 prizonieri straini). Raniti, bolnavi si istoviti dupa batalii si de drumul lung in vagoane de marfa/ vite, care a durat 2-3 saptamani pana la Statia Rada, prizonierii straini de razboi au murit in numar foarte mare in lagarul nr. 188 (in special de tifos si distrofie alimentara, din lipsa hranei, a apei, a conditiilor sanitare elementare si a incalzirii in lagar) – doar in 1943 au murit mai mult de jumatate, adica 14.433!

De mentionat ca in lagarele NKVD care au existat in regiunea Tambov au murit peste 10 % dintre prizonierii romani, adica 2647 (2856 dupa unele statistici) de persoane […].

Inca ceva important: inregistrarea prizonierilor de razboi straini s-a facut deficitar pana in martie-aprilie 1943… ceea ce face ca despre mii de prizonieri decedati inainte de aceasta inregistrare sa nu se poata afla niciodata nimic!

La Statia RADA/ Tambov a fost amenajat un cimitir unde au fost ridicate monumente pentru prizonieri de diferite nationalitati, inclusiv un monument in memoria prizonierilor romani, unde noi, eu personal, am organizat in ultimii trei ani trei ceremonii comemorative, ultima, inclusiv o slujba de pomenire a lor cu un preot din Romania in dec. 2019! […]

Pana in prezent, statul roman a ridicat si noi, Ambasada Romaniei la Moscova, am dezvelit si sfintit pe teritoriul actual al Federatiei Ruse 34 de monumente in memoria prizonierilor de razboi romani care au decedat in 288 de lagare sovietice. De asemenea, am amenajat, in premiera nationala, 2 cimitire ale militarilor romani cazuti in lupta (deci nu prizonieri) […].”

Relatarea momentelor emoționante și ceremoniile comemorative de la Stația Rada și Morșansk din 12 decembrie 2019 pot fi consultate aici:

Străbunicul

M-am născut în 1980 în sudul Olteniei și am copilărit într-un sat de pe malul Dunării. Mi-a fost prietenă aproape un sfert de secol, până când s-a stins, străbunica, Elena Florea. Femeie harnică, ”trecută prin multe”, cu pielea arsă de soare de la muncile câmpului. ”Maica”, așa cum îi spuneam toți ai casei. Maica îngâna cântece triste, despre război, cătane și nemaivenit. Ofta, își ștergea ochii cu colțul basmalei și privea în gol un timp, dând din cap către altă lume.

[…] Apoi, după decenii de întrebări, l-am găsit pe străbunicul: îngropat în Rusia. Am povestit amintiri dragi de familie și drumul dintre ochii mei și ai străbunicului în interviul acordat în exclusivitate aici: https://www.stiripesurse.ro/marturia-emotionanta-a-unui-romance-dupa-publicarea-listei-cu-romanii-ucisi-in-lagarele-din-rusia_1455253.html?fbclid=IwAR1kbj56xnL8kUP1eadezAlrCIJl9PTSV767Nhkb-vCo-qll-V9jXWLyRyw

Foto: Bunicul, mama, eu și străbunica în fața casei.

Foto: Străbunica și cele două fete ale ei. Poză făcută spre a fi trimisă pe front străbunicului.

Foto: Bunica și tatăl meu.

Foto: Portretul străbunicului, în cărbune.

Foto: Casa ridicată de străbunicul în satul de pe malul Dunării.

Foto: Selecție din lista publicată de Ambasada României la Moscova.

Lista celor decedați poate fi consultată aici.

Anexa cimitirelor poate fi consultată aici.

Domnul diriginte, Gîlceavă Emil

Mi-am petrecut anii care au venit imediat după picarea comunismului într-un mic sat, acum orășel, urmând cursurile școlii gimnaziale de acolo.

Ne străduiam, adulți și copii deopotrivă, să deslușim tainele și mecanismele unei lumi libere. La fel ca în “Domnul Trandafir”, școala aceea nu mai există azi așa cum o știam. Dar în mine încă trăiesc toate emoțiile și visurile adunate sub tavanul nostru înalt.

Ne încălzeam la o sobă de teracotă în care elevul de serviciu punea lemne repartizate din stocul școlii. În pauze iarna cădeam de zor pe derdelușul din curte (eu îmi spărgeam des și ochelarii), ne udam hainele și încălțările, râdeam din tot sufletul, apoi înainte să sune de intrare alergam în clasă și ne încălzeam mâinile pe sobă. Îi știam pe de rost și modelul plăcilor de teracotă, îmbrățișând-o iarnă de iarnă.

Lângă sobă trona catedra, de la care ne erau adresate învățături, felicitări sau dojeni și pe care trebuia să așezăm zilnic o carafă sau o sticlă cu apă proaspătă de la fântână, pentru domnii profesori. Sub tabla uriașă se afla un piedestal de lemn pe care urcam să scriem, tocit de atâtea generații și scârțâind la fiecare mișcare a celui care scria. Urmau băncile cu huse, așezate pe două rânduri, fiecare a câte patru formațiuni.

Noi – cuminți sau năzdrăvani, luptându-ne, învățând, repetând, cântând, alergând, râzând. Alteori plângând. Aveam multe ghivece cu flori în clasă, ne gospodăream aducând de acasă la începutul fiecărui an școlar, pentru că fonduri prea mari nu existau. Parchetul de lemn masiv, al cărui lac putea fi doar bănuit, căci îl părăsise probabil în urmă cu multe generații, se umflase în spatele clasei și uneori era dat de către femeile de serviciu cu o substanță al cărei miros semăna cu cel al motorinei (poate chiar motorină era).

Nimic nu ni se părea ieșit din comun, nimic prea greu de îndurat. Nici mobilierul rudimentar, nici frigul, nici vechiul. Fără telefoane mobile, calculatoare sau Internet. Dar cu emoții, curiozități și uimiri. Eram foarte vii.

Aproape toți anii aceia diriginte ne-a fost (oficial sau neoficial) domnul profesor de limba română. “Clasa A din Școala Veche” era casa noastră și a lui. Noi îngrijeam clasa, el ne îngrijea mintea. Fetele erau foarte silitoare, băieții în schimb… În schimb. Pentru standardele de azi, cred că eram cuminți cu toții.

Lecțiile de gramatică și cele de geometrie parcă erau cele mai provocatoare. Cumplite pentru unii, pline de lumină pentru alții. Apoi, prea confortabile nu erau nici Istoria, Geografia, Chimia, Fizica. Sau restul!

Eram o “clasă bună”, mulți învățau cu adevărat. Domnul diriginte impunea respect. Poate și datorită stimei pe care i-o purtau învățau mulți. Atâta analiză morfologică și sintactică a textelor făceam! Atâtea propoziții subiective și completive, atâtea atribute, predicate, complemente circumstanțiale, adverbe, adjective și locuțiuni verbale erau scrise și șterse de pe tabla noastră! Atâtea sinonime și antonime, atâtea antiteze și metafore, atâta “se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină”, atâta logică și atâta spirit! Apoi erau poezii și opere literare pe care le analizam, deslușind sensuri ascunse în inima lor!

Domnul diriginte explica minunat, calm și răspicat. Îl apreciam și îl admiram cu toții, chiar dacă nu ne pricepeam atunci să afirmăm. Ne temeam să nu-l fi supărat, ne temeam să nu-l dezamăgim. Mergeam la olimpiade, ne pregăteam pentru examenul de admitere la liceu. Orele de dirigenție ne pregăteau pentru viața care urma. Eram fragili și neștiutori, mici frumoși, mari naivi. Din clasa a cincea până am crescut, la dirigenție voia pe rând să se asigure că știm să ne spălăm corect pe dinți, că respectăm regulile rutiere, că suntem buni cetățeni, că respectăm natura și minunile ei, că ne respectăm familiile, că începem să ne orientăm profesional, că rămânem decenți, onești și “copii buni”.

Uneori primăvara ne ținea ora de română în curtea școlii, sub un copac. Alteori organiza excursii de cunoaștere a împrejurimilor, mai ales în natură. Nu l-am văzut niciodată în toți anii aceia altfel decât în costum și cu cravată. Era de o eleganță exemplară ca spirit și vestimentație. A fost primar, a fost director de școală. Ne-a fost cumva tată, da, prin ani avusese timp să ne devină și părinte. Era, cred, definiția mentorului. Carismatic, dar și sobru, drag, dar și dur. Scria frumos, așa cum încă se mai vede pe diplome. Fuma mult.

Uneori, când era director, nu reușea să ajungă de la începutul orei și îmi cerea “să fac liniște și lista”, lucru care nu plăcea colegilor năzdrăvani. “Lista” însemna o înșiruire de nume ale colegilor care vorbeau între ei în timpul orei, în loc să citească lecția în gând și să înceapă exercițiile. Îmi luam în serios rolul de șefă a clasei și întocmeam “documentul”. Lista era parcursă apoi de domnul diriginte după venire și cei care deranjaseră ora în lipsa lui erau apostrofați. Ne-am disciplinat cu aceste două instrumente, “liniștea” și “lista”, atât de bine, încât uneori când întârzia ne găsea în liniște deplină, citind cu spor sau făcând analize gramaticale la tablă ca și cum n-ar fi lipsit vreun minut. Ne era și profesor de limba latină, un univers în sine și acela, exotic pentru noi atunci. Română, latină și dirigenție, apoi – pe scurt – chiar viață.

Cred că era mândru de “copiii lui”, în anii de școală și în cei care au urmat. Ne-a așezat cumva pe fiecare pe făgașul lui, ca oameni în devenire. Am impresia că i-ar fi plăcut să devin profesor de limba română sau măcar să am o carieră în care limba română să constituie un element esențial. La o oră de dirigenție ne-a întrebat ce vrem să fim când vom fi mari. Eu am răspuns că medic, atunci încă mai cochetam cu visul acela. A zâmbit și mi-a spus oarecum dezamăgit că “este bine și așa, Roxana, măcar mă vei îngriji când voi fi foarte bătrân”. Așa îmi zicea, Roxana, niciodată Roxi.

După ce am devenit adult și locuiam în depărtări, le transmitea părinților mei, când îi întâlnea, că m-a apreciat și a ținut la mine enorm. Și că îi era dor.

Între timp nu am devenit medic, dar i-am îngrijit în mine fiecare amintire și i-am făcut statuie din fiecare cuvânt. Fiecare rând pe care l-am scris vreodată poartă și amprenta lui nevăzută. Fiecare logică pe care o găsesc în gramatica unei limbi de pe Terra este logica pe care de la el am învățat-o. Când la rândul meu pot să învăț pe cineva o declinare sau o conjugare, în limba română ori într-o altă limbă, fiecare învățătură pe care o dau mai departe este spirit din spiritul lui. Nu am devenit medic și nu l-am îngrijit la bătrânețe. Dar în sufletul meu domnul diriginte este o coloană infinită de lumină, pe care o îngrijesc și o dăruiesc lumii.

Domnul diriginte, Emil Gîlceavă, 87 ani, a fost înmormântat în 24 ianuarie 2022, departe. Dar nu a murit, căci profesorii nu mor nicicând. Mulțumim, domnule diriginte, că ne-ați fost și că ne veți rămâne! Vă iubim în fiecare cuvânt al acestei limbi!

Filarmonica de copii

Mi-a luat ceva timp până să pot scrie despre ei. Ei, adică ”Fili”, niște mici minuni mari. Sunt vreo 140 de copii din Vlăhița, județul Harghita. 100 în cor și 40 în orchestră. Filarmonica de Copii din Vlăhița, mai exact Szentegyházi Gyermekfilharmónia.

Nu faptul că au un repertoriu impresionant îi face cu adevărat speciali. Nici faptul că obișnuiesc să cutreiere lumea cântând, la invitația instuțiilor de rang înalt din diverse țări. Nici măcar vocea (sau virtuozitatea) nu este cea care îi face unici. Am avut ocazia să-i vizitez scurt acasă, la Vlăhița. Auzisem vag de ei. Vag, pentru că lumea în care trăim preferă alt gen de știri și discursuri. Un gen care lovește umanitatea peste obraz. Ei bine, Fili este obrazul celălalt. Acela întors curajos și curat unei lumi care poate nu este pierdută cu totul. Cei 140 de copii secui Fili sunt rupți parcă din poveștile lui Ion Creangă (ce ironie a sorții, nu?).

Nu există școală propriu-zisă de muzică la Vlăhița. Profesorul Haáz Sándor îi învață muzică din 1982, de-a lungul generațiilor, în cadrul Cercurilor de muzică de la Casa elevilor. Am pătruns în templul lor. La etajul Căminului Cultural Gábor Áron mă așteptam să găsesc orice, numai călătorie în timp nu. Holul este decorat secuiește, cu multe obiecte foarte vechi din gospodării. Pe scări se zărește un motel-muzeu, cu și mai multe obiecte vechi strânse din sate și salvate (dar nu l-am putut vizita pentru că erau cazați acolo musafiri husari). Sala de mese, în care domnește aceeași atmosferă secuiască, mi se pare că a oprit în loc timpul spre a-și aștepta copiii sub tavanul minunat pictat, pe scăunelele cu flori, de pe care vopseaua îmbătrânită a fugit pe alocuri. Cufere, ștergare, costume populare, nu știi unde să privești mai întâi. Nu ajunge timpul. Dar iată și locul de departe cel mai cutremurător: sala de studiu, de repetiții! Un sanctuar al învățăturii vechi de la sat, în formă pură. Viorile așezate rânduit pe perete, deasupra unei mese de lucru. De-a lungul (sau de-a latul?) pereților, alte mese, dulapuri, polițe cu dantele artizanale, biblioteci, scaune tocite, cu piei de animale, și un fel de divane acoperite cu așternuturi de lână, țesute. Mă luminează ghidul meu: ”Cei care își termină studiul pentru ziua respectivă, au voie să se culce, în timp ce ceilalți încă mai lucrează lângă ei…”

Câțiva intră să-și ia diverse obiecte din sală, pregătindu-se pentru concert. Salută respectuos. Nu știu să le descriu prea bine comportamentul. Au o lumină și o simplitate care adună în ele secole parcă de aer rustic autentic; ”de la țară, curat” li se citește pe tot chipul; un chip pe care simți nevoia să-l cuprinzi în palme și să-l rogi să rămână veșnic la fel de copil-exponent al unei lumi care tinde să devină doar poveste. Parcă sunt nealterați acești copii. Deși abia s-au întors din Suedia. Parcă muzica și modul simplu de studiu conștiincios, unicul adevărat, le conferă o aură de ”mici sfinți ai satului secuiesc”. Lor li se pare firesc totul. Probabil nu simt freamătul pe care îl produc în suflete afectate de mecanismele sociale ale marilor orașe. Probabil nu conștientizează că sunt picături de adevăr, înfrumusețând zile cenușii fardate strident ale celui de-al treilea mileniu. O fetiță îmi spune ”Sărut mâna!” (”Csókolom!”), doi băieței discută aprins cu domnul profesor.

Va începe concertul în sala de jos. Cobor și mă așez sper invizibilă la balcon, alături de alți invitați. Țin în mână un Toldi al lui Arany János, bilingv, în traducerea lui Gelu Păteanu, primit în dar în seara acestui concert nemuritor pentru inima mea. ”Vom cânta doar pentru tine în seara asta!” mi-a strecurat Sándor și mă întreb dacă așa mai spune altor invitați din public și în cele din urmă aleg să cred că într-adevăr doar pentru mine ar cânta atunci și acolo. Copiii încep să-și compună aranjamentul scenic, aduc și montează băncuțe etajate. Pentru mine, fiecare mișcare a lor este un eveniment; le urmăresc pașii, îndemânarea. ”Așa procedează oriunde merg să concerteze. Sándor i-a obișnuit să aibă responsabilități; fiecăruia îi revine o îndatorire anume, iar ei se străduiesc să facă totul bine și se simt importanți, privește-i cum aduc părți de băncuțe!”. Erau ca niște furnici cu straie secuiești. Curând, decorul a fost finalizat și cele câteva etaje de băncuțe au primit cea mai dragă încărcătură a sensului lor: generații de voci nu cântând, ci povestind cald frumusețile unei lumi despre care nu-mi imaginasem vreodată că mai supraviețuiește așa. Li s-au alăturat husarii – și ei ”foști copii” în același cor, s-au primit daruri, s-a recitat, s-a cântat în maghiară și suedeză, s-a aplaudat mult și cunosc cel puțin o persoană care a plâns cu Toldi de mână.

De o parte și de alta a scenei, prin ferestrele deschise, aerul serii de Harghita fluturând albul perdelelor era martorul tăcut al frumuseții coborâte între noi. Nicicând satul secuiesc nu mi-a fost mai viu și mai încărcat! ”Domnul profesor nu îi învață doar muzică, ci îi educă pentru viață, de zeci de ani”, mi s-a șoptit. Dați-mi voie să cred că domnul profesor păstrează de fapt vie esența umanității, miracolul ei primar; iar micii mei sfinți ai satului sunt ceva straniu și atât de dureros de minunat, încât mă simt mică-mică și martoră a încarnării picturii lui Hugo Simberg, umblând să salveze ce mai este de salvat prin lume.