Zace în sudul României un ochi de apă. Îl tot zăream, copil fiind, când mergeam la bunici, dar nu bănuiam câte poveşti ascunde.
Până când mi-a ieşit în cale o femeie extraordinară care mi-a povestit, mi-a arătat şi m-a învăţat. Îşi alesese ”nefericita” profesie de istoric. În casa ei am descoperit câte emoții poate stârni arheologia și am început să ascult istoria. Astfel, am aflat că balta aceea pe malurile căreia se rânduiesc pescarii contra-cost şi pasc tihnit turme de oi sau cirezi de vite este leagăn etern pentru civilizaţii demult apuse. Au fost în zona aceea vetre de sat şi cimitire, cele mai multe de incineraţie, ale strămoşilor noştri din Epoca Bronzului, cu circa 1500 ani înaintea erei noastre.
Am consultat site-ul Muzeului de Istorie şi am văzut acolo multe artefacte descoperite în malurile apei, restaurate şi întregite prin grija studenţilor şi profesorilor de la Facultatea de Istorie. Vase ceramice de diferite culori, arse sau nu, în funcţie de utilizarea pe care au avut-o, cu modele ciudate şi măiastre pe mânere, pe buze, pe burţile cuprinzătoare, cu spirale albe specifice culturii Gârla Mare, punctate cu migală de cine-ştie-ce mână iscusită a unui trup plin de suflet năvalnic şi visător; urne, mini-altare, idoli mici şi grei de adulaţie. Dovezi vii ale vieţii şi morţii unor oameni din care picături de sânge sălăşluiesc, probabil, în mine şi în tine.
Am ascultat poveşti de la practicile studenţilor – cei care au adus la lumină bucăţile acelea de neam. Mergeau la săpături vara, sub supravegherea şi îndrumarea profesorilor. Stăteau săptămâni multe, fără prea mare contact cu civilizaţia, dormeau în corturi, săpau, descopereau, curăţau sub soarele arzător – aduceau la iveală fragmente de istorie: o toartă de oală, o urnă cu oase arse, o unealtă de silex. Lucrau cu pasiune, uitând că de fapt lucrează; descopereau, ca pentru ei, pagini de umanitate pentru umanitatea însăşi. Nu le păsa nici de soare, nici de apa în care îşi țineau picioarele şi în care trebuia să se spele, nici de ţânţarii nemiloşi, nici de faptul că frigiderul lor se rezuma la o groapă paralelipipedică, săpată între doi plopi foşnitori. Unor astfel de oameni le mulţumesc pentru tot ce ne oferă muzeele de istorie.
Am mers apoi și eu acolo, pe malul apei, atrasă de lumea aceea dincolo de lume. De mulţi ani nu se mai fac săpături, nu cunosc motivul. E locul împânzit de cioburi. Le vezi prin balta murdară şi prin iarba călcată de animale. Am mers să simt sub mine suflul greu a ceea ce a fost. M-a răscolit. Nu se compară cu nimic altceva. Un lucru nu am înțeles: cum de sunt lăsate în prezent acele mărturii despre origini să zacă acolo, fără semnalizare, fără protecţie, fără să fie aduse la suprafaţă, întregite şi expuse apoi în locuri curate, pentru acea parte de popor care îşi respectă strămoşii şi istoria tumultuoasă? Da, a fost răscolitor.