Oameni și stele

Nu știu de ce, fix azi îmi amintesc din copilărie serile de vară când mă jucam la țară cu Frătzy în praful de pe drum, sub privirea amuzată, încurajatoare a bunicului; aud clar glasul bunică-mii supărate certându-l pe Tataie:

-Sigur, lasă-i să se murdărească, să se joace în praf, de parcă îi speli tu!

Tataie zâmbea, Mamaie ceda şi noi ne jucam în continuare.

În nopţile alea de vară când se auzea cântecul greierilor şi mirosea a “regina nopţii” (o floare albă din grădina bunicii, care trăia puţin şi înflorea numai noaptea), eu, Frătzy şi Tataie priveam cu nesaț cerul înstelat – bunicul ne arăta constelaţiile, eu nu reuşeam să le identific şi nu am reuşit nicicând de atunci, deși m-au fascinat mereu.

Și așa, când priveam cerul ăla de vară, sufletul meu curat de copil urca printre stele şi hoinărea până când somnul îmi închidea aproape pleoapele. Tataie ne ducea în casă și adormeam senini, după ce în baie se ocupa îmbufnată Mamaie de noi.

Între timp, asfaltul a luat locul prafului, Mamaie aleargă printre stele, Tataie se mai bucură de greieri, iar mie mi se pare că în București miroase a regina nopții, ziua în amiaza-mare.

Balta cu istorie

Zace în sudul României un ochi de apă. Îl tot zăream, copil fiind, când mergeam la bunici, dar nu bănuiam câte poveşti ascunde.

Până când mi-a ieşit în cale o femeie extraordinară care mi-a povestit, mi-a arătat şi m-a învăţat. Îşi alesese ”nefericita” profesie de istoric. În casa ei am descoperit câte emoții poate stârni arheologia și am început să ascult istoria. Astfel, am aflat că balta aceea pe malurile căreia se rânduiesc pescarii contra-cost şi pasc tihnit turme de oi sau cirezi de vite este leagăn etern pentru civilizaţii demult apuse. Au fost în zona aceea vetre de sat şi cimitire, cele mai multe de incineraţie, ale strămoşilor noştri din Epoca Bronzului, cu circa 1500 ani înaintea erei noastre.

Am consultat site-ul Muzeului de Istorie şi am văzut acolo multe artefacte descoperite în malurile apei, restaurate şi întregite prin grija studenţilor şi profesorilor de la Facultatea de Istorie. Vase ceramice de diferite culori, arse sau nu, în funcţie de utilizarea pe care au avut-o, cu modele ciudate şi măiastre pe mânere, pe buze, pe burţile cuprinzătoare, cu spirale albe specifice culturii Gârla Mare, punctate cu migală de cine-ştie-ce mână iscusită a unui trup plin de suflet năvalnic şi visător; urne, mini-altare, idoli mici şi grei de adulaţie. Dovezi vii ale vieţii şi morţii unor oameni din care picături de sânge sălăşluiesc, probabil, în mine şi în tine.

Am ascultat poveşti de la practicile studenţilor – cei care au adus la lumină bucăţile acelea de neam. Mergeau la săpături vara, sub supravegherea şi îndrumarea profesorilor. Stăteau săptămâni multe, fără prea mare contact cu civilizaţia, dormeau în corturi, săpau, descopereau, curăţau sub soarele arzător – aduceau la iveală fragmente de istorie: o toartă de oală, o urnă cu oase arse, o unealtă de silex. Lucrau cu pasiune, uitând că de fapt lucrează; descopereau, ca pentru ei, pagini de umanitate pentru umanitatea însăşi. Nu le păsa nici de soare, nici de apa în care îşi țineau picioarele şi în care trebuia să se spele, nici de ţânţarii nemiloşi, nici de faptul că frigiderul lor se rezuma la o groapă paralelipipedică, săpată între doi plopi foşnitori. Unor astfel de oameni le mulţumesc pentru tot ce ne oferă muzeele de istorie.

Am mers apoi și eu acolo, pe malul apei, atrasă de lumea aceea dincolo de lume. De mulţi ani nu se mai fac săpături, nu cunosc motivul. E locul împânzit de cioburi. Le vezi prin balta murdară şi prin iarba călcată de animale. Am mers să simt sub mine suflul greu a ceea ce a fost. M-a răscolit. Nu se compară cu nimic altceva. Un lucru nu am înțeles: cum de sunt lăsate în prezent acele mărturii despre origini să zacă acolo, fără semnalizare, fără protecţie, fără să fie aduse la suprafaţă, întregite şi expuse apoi în locuri curate, pentru acea parte de popor care îşi respectă strămoşii şi istoria tumultuoasă? Da, a fost răscolitor.

Gogoșele

Cu iaurt și lămâie. Sau home, sweet home.

Rețeta:

Se bat 2 ouă mari cu un praf de sare, se adaugă un pahar mare de iaurt (375g) și coaja rasă de la 1 lămâie; se amestecă bine și se adaugă făină (în care s-a pus un praf de copt) până se obține un aluat vâscos – ca cel de chec, să curgă, nu ca cel de gogoși clasice, care e mai tare; gogoșile se coc imediat în ulei (adică se toarnă rapid cu lingura în tigaie cantități mici de aluat – atenție, cresc și se coc foarte repede!); din compoziția asta ies aproximativ 50 gogoșele; se scot pe șervețele și se pudrează cu zahăr.

Poftă bună!

Interetnic

Azi la târg o maghiară bătrână vindea produse făcute de ea.
Vine un cuplu de români; salută; bătrâna răspunde în română, politicos; cuplul întreabă:


– Câți metri are țesătura asta, mamaie?
– Tizenöt méter! zice bătrâna fără să-și dea seama că a schimbat limba.

Eu zâmbesc. Soția și soțul zâmbesc și ei, politicos:
– Mulțumim, dar nu înțelegem…
Maghiara oftează încurcată. Nu știe numeralele românești.

– Cincisprezece metri! le traduc eu, zâmbind.
Îmi zâmbesc înapoi toți trei, ușurați. Apoi vor să cumpere un ștergar.
– Ăsta cât costă? o întreabă.

Mă privesc toți trei cu speranță:
– Huszonöt lej… zice bătrâna maghiară.
– Douăzeci și cinci de lei… traduc eu.

Am zâmbit toți cu drag. Momentele magice nu au etnie.
Na, și am cumpărat chestia asta din poză, ca să-mi amintesc – ”dragostea valorează mai mult decât orice”.

Pite de bunică

Bunica? Bunătatea întruchipată.

Copilă eu, în vizită, mă trezeam și găseam coapte în tuci câte zece cele-mai-bune-pite-din-univers. Mi se măreau ochii de drag. Ea știa și se umplea de zâmbet. Asta ne era iubirea supremă: pitele, ochii mei mari și zâmbetul ei cât casa.

Na, eu nu le fac așa bune ca ea, dar mă străduiesc. Pentru că din iubirea noastră au rămas pe Pământ doar ochii mei și pitele mele. Pe bunica am pierdut-o înainte de Paștele lui 2017.

Mă întreb – unde se duce zâmbetul bunicilor, când se duce? Poate că în lumină. Sau poate că în fiecare pită ce se frânge undeva zâmbește câte o bunică.

Verdun

Nu mai cred în nimic,
domnule,
nici în similitudini,
nici în lupte crâncene
sau orgolii
sau patimi,
nici când încă mi te zbați sub sâni
nu te cred,
nici când mi te joci sub amprente,
poate dacă mi-ai șopti
undeva între călcâi și gleznă
că ți-a fost dor
te-aș minți
că te cred
doar să te mai crezi triumfător
peste regatul meu,
pare însă puțin probabil să mai ții minte
unde îmi țin gleznele,
unde îți ții dorul,
am decis să nu mai cred
în inima ta,
domnule,
de trei minute
ucigătoare.

Image: https://www.thedailybeast.com/verdun-was-wwis-slaughterhouse

Secui de onoare

Amintiri din 12 februarie 2018:

RO: Ieri a fost prima zi din viața mea ca Secui Onorific. Mulțumesc Institutului de Cercetare pentru Strategie Națională din Ungaria – domnului Președinte Szász Jenő pentru invitație și titlu, mulțumesc domnului Președinte al Parlamentului Ungariei, Kövér László, domnului Primar General al Budapestei, Tarlós István, domnului primar al orașului Odorheiu Secuiesc, Gálfi Árpád, pentru înmânarea titlului. Mulțumesc tuturor oamenilor dragi, prietenilor vechi și noi care au fost alături de mine în această zi importantă din viața mea, mulțumesc celor care m-au felicitat și mi-au urat ”Bun venit în națiunea noastră!” la Budapesta, în cadrul celei de-a cincea ediții a Budapesti Székely Bál. Sunt extrem de onorată și fericită!

HU: Tegnap volt az első nap az életemből Tiszteletbeli Székelyként. Köszönöm a meghívást és a címet a Nemzetstratégiai Kutatóintézetnek – Szász Jenő elnök úrnak, köszönöm a cím megadását Kövér László házelnök úrnak, Tarlós István budapesti főpolgármester úrnak és Gálfi Árpád székelyudvarhelyi polgármester úrnak. Köszönöm minden kedves régi és új barátomnak, akik mellettem voltak ezen a fontos napon, köszönöm a gratulációkat és hogy befogadtak a magyar nemzetbe az V. Budapesti Székely Bál alkalmával. Számomra ez nagy megtiszteltetés és boldogság!