– Jaj, Roxi, iar am avut probleme cu mașina. Am dus-o la service și ce crezi că avea? Se stricaseră ăăă… luminările!
– Adică?
– Știi, piesele alea care fac scânteia la motor.
– Aaa, bujiile!
– Așa se numesc? Na, atunci bujiile. Le-am înlocuit. Apoi de dimineață am vrut să parchez mai bine cu spatele și ce crezi? Am lovit-o de clădire și i-am spart puțin ăăă… luminările!
– Igen, farurile! Exact!
Ne înțelegem bine la Ciuc. Și ne distrăm, cumva.
Image by senivpetro on Freepik
Când eram mică obișnuiam să colind globul cu încă 3 copii. De fapt ne petreceam după-amiezile într-un Wartburg stricat, în curtea unei bunici a lor. Aveam cu noi tot ce ne trebuia – adică apă, ciocolată și portocale – și conduceam pe rând Wartburgul fără să ne mișcăm de pe loc. Așa am cutreierat lumea atunci, privind peisaje din mintea noastră prin geamurile unei mașini imobile. Apoi am crescut puțin, băieții s-au apucat să construiască un avion.
– Ce prostie! le-am zis eu, cea mai mare dintre ei. N-o să reușiți! Un avion nu e lucru așa simplu!
M-au privit încruntați și m-au repezit că “o să reușim, habar n-ai!”. Au asamblat niște bucăți de lemn cu niște cuie ruginite și alte chestii de avioane. Apoi și-au dat seama că mai bine se apucă de construit o barcă. Apoi un “laser”.
Au trecut de atunci vreo 30 de ani. Ei au construit până la urmă lucruri de oameni mari, suntem parțial puțin frați și-n martie, uneori, mi se face dor de Wartburgul cu portocale și ciocolată. De mințile acelea visătoare cutreierând lumea. De vremurile când habar n-aveam. Și mi-ar plăcea să pot fotografia alb-negru scene din viața aceea colorată.
Sursă foto: http://www.promotor.ro
Zice:
– Mă duc la cofetărie, că au niște pacheturi speciale de Ziua Femeii și o să cumpăr una.
(O pachetură, sper. Că femeie are deja.)
Ce voiam să vă spun de fapt:
1. Limba română ar fi mult mai plictisitoare dacă limba maghiară ar avea genuri.
2. Am cei mai faini colegi.
Image by azerbaijan_stockers on Freepik
Mă urc în mașină cu fratele meu și vrem să pornim către casă, când mă lovește inspirația și mă pomenesc făcând bucuroasă cu mâna unei doamne pe geam.
– Uite, zic, profa mea din liceu! Ce bine că ne întâlnim!
Doamna îmi face și ea cu mâna, fericită.
Pffoa, ce zi faină, cu întrevederea asta surpriză!
Deschid rapid portiera, cobor, doamna vine cu tot dragul la mine, ne îmbrățișăm călduros. Frate-meu mă privea (zice) curios.
După ce o strâng în brațe pe doamna, o îndepărtez un pic ușor, așa cum fac bătrânii ca să vadă mai bine, și îi zic pe cel mai natural ton din lume:
– Dumneavoastră nu sunteți Steli! (profa, adică) V-am confundat cu o profesoară dragă mie.
Ea, la fel de natural:
– Eu sunt judecătoare. Dar mă bucur să vă cunosc.
Ne-am pupat pe obraz, am râs și ne-am văzut de treburi.
Frate-meu, consternat. N-a vorbit cu mine tot drumul, nevenindu-i să creadă cum reușesc să intru în asemenea chestii.
Are și Craiova farmecul ei.
Image by Freepik
Istoria mea cu Unicum este complicată. Cu mult înainte să mă mut în Harghita, auzeam vorbindu-se cu entuziasm despre o băutură interesantă, tradițională. Nu o identificasem în București, îmi era necaz și îmi ploua în gură de curiozitate. Nici nu reușeam să îmi imaginez prea bine ce gust ar fi putut avea. Am gustat Unicum în 2017, de Paște – vizitând Harghita. În sfârșit, vedeam de aproape sticla aceea sferică, verde închis, cu crucea inconfundabilă. Am gustat și posibil să mă fi strâmbat puțin. Pentru cei care încă nu îl cunosc, Unicum nu este lucru ușor. Lichior de plante în toată bogăția definiției, pare că a strâns în el amărăciunea secolelor pe care le-a traversat tumultuos.
În 1790, Doctorul Zwack îi oferea împăratului Joseph al II-lea un remediu pentru indigestie. Gustând băutura din plante, împăratul ar fi exclamat: ”Dr. Zwack, das ist ein Unikum!”. Și așa i-a rămas numele. Iar faima licorii a depășit repede granițele Curții de la Viena. Însă nu i-a fost ușor de-a lungul timpului. În 1840 s-a deschis prima fabrică Unicum în Budapesta. În 1883 Unicum a devenit marcă înregistrată. De 3 ori a fost bombardată fabrica în timpul celui de-al doilea război mondial, urmând să fie naționalizată de comuniști imediat după aceea. Proprietarul, Péter Zwack, fuge atunci cu familia în Statele Unite, având asupra sa rețeta originală a băuturii, deci timp de mulți ani Unicum este produs de comuniști în Ungaria după o rețetă falsă. Din 1950, Unicum începe să fie produs în Italia, apoi, după căderea regimului comunist în Ungaria, Péter Zwack revine în țară și își răscumpără vechea fabrică. Din 1992, Unicum reapare pe piață produs în Ungaria după adevărata rețetă și bucurându-se de notorietate internațională, actualmente în 47 de țări.
Cum spuneam, l-am gustat pentru prima dată în 2017 și am fost fericită că ne-am cunoscut. Nu a fost dragoste la prima degustare, căci nu am o pasiune fantastică pentru lucruri amare. Dar cumva – cândva – am început să-l iubesc într-un fel, așa cum îți iubești rudele chiar și atunci când te dojenesc amar uneori. Probabil că îți trebuie forță să-i faci față ”unicului”, de aceea cu bărbații se împrietenește imediat; se prea poate să fi avut eu acest gând în subconștient când am învățat conviețuirea pașnică: mă întâlnesc uneori scurt cu Unicum, ne salutăm prietenește, el încearcă să domine prin gustul amar, eu reușesc să-l domolesc printr-o forță pe care, presupun, orgoliul și sufletul mi-o conferă. De curând, însă, l-am cunoscut pe fiul lui, Unicum Szilva. Aici – da – a fost dragoste la prima picătură. Maturat pe pat de prune, Unicum Szilva este așa cum preferă inima mea: ferm, dar tandru. (La lichiorul de plante mă refer.)
Un lucru este cert: relația mea cu Unicum a căpătat noi valențe și presimt că va continua toată viața. Cu decență, dar intens, așa cum știe inima. Și am găsit în mine acel cuvânt care să mi-l definească cel mai bine: IMPERIAL.
Vecina mea, o minunăție de doamnă la 70 de ani, vine să-mi aducă bunătăți de Paște. Facem schimb de ouă vopsite, miel și dulciuri, apoi ne întindem la povești.
– Nu știu, zău, și cu politicienii asta! Nici nu pot să mă mai uit la ei! Nu se mai suportesc deloc unii pe alții! Iar bătrânii încurcă lucruri în politică, se bat cu mâna peste pieptul, în loc să-și vadă de sănătate și pensie liniștită și să lase tinerilor cale să facă lucruri bune, că al lor e viitor. Pff. Nu mai înțeleg deloc ce se-ntâmplă. Atâta ură peste tot în lume! Atâta lăcomie! Și nu luăm nimic cu noi când plecăm de pe pământul. Pe noi ne-au învățat părinții așa, că trebuie să fii om. Altceva nu contează. O inimă avem la fel, un sânge. La fel murim. Unii se urăsc pentru prostii, merg la biserică, dar tot nu știu să ierte. Pff. Isusul a iertat – igaz-e?! – minden păcate.
Încep să-i pice lacrimi ușor, îi tremură vocea. Își șterge ochii bătrâni și bolnavi, apoi mi se cuibărește în brațe. Este mică Rózsika Néni, îmi vine cu totul până la umăr, ca un pui de om. Dar parcă țin în brațe nu o femeie micuță, ci o ditamai inima. Ne alăturăm sufletele cum știm mai bine, în vâltorile lumii rătăcite. De Paștele catolic, de Floriile ortodoxe.
Am fost la Kaufland azi. 10 minute am făcut cumpărături și o jumătate de oră mi-am căutat căruciorul printre rafturi.
Inițial, bravă, am luat la rând aleile pe unde îmi aminteam că trecusem. Nimic. Zic: “poate vreun lucrător comercial l-a văzut părăsit și l-o fi debarasat”. M-a apucat și sughițatul (care nu m-a lăsat până la casă, când deja făcusem febră musculară abdominală). M-am gândit să rog vreun angajat să mă ajute. Dar sughițam cu sunet, ca o broască, și îmi imaginam cum voi fi penibilă dublu.
Lasă, că trebuie să rezolv hâc singură hâc. Am luat a nu-știu-câta oară culoarele la analizat. Deja doar băgam capul pe o alee să cercetez dacă se ascundea acolo nemernicul. Câțiva cumpărători m-au văzut în repetate rânduri și probabil și-au imaginat ori că mă joc de-a v-ați ascunselea cu vreun copil, ori că-mi caut vreun tovarăș de cumpărături de care mă rătăcisem. Eu hâc pe un culoar, hâc pe alt culoar. Dar dacă mi l-a luat vreun alt cumpărător hâc crezând că e al lui? Ahaaa! Ia, uite, aici era! Credeam că l-am găsit la o doamnă care ce e drept nu părea hoață de cărucioare, dar nu, nu, nu era căruciorul meu, iar doamna se mai și uita ciudat la mine cum îi analizam cumpărăturile suspect, sughițând. Am mai analizat vreo două cărucioare până mi-am dat seama că e un sport destul de periculos.
F…, hai să scriu un hâc mesaj pe FB să descriu cumpărăturile și poate o fi vreun cunoscut din listă prin magazin și mă hâc ajută (mai târziu chiar m-am întâlnit cu 2 colegi – avantajul de a trăi într-un oraș mic). Dar ce penibil și asta, să ceri ajutor pe FB că ți-ai pierdut căruciorul de cumpărături. Mai caut hâc. Nu mă hâc face el pe mine.
Când epuizată nervos mă pregăteam sufletește să refac cumpărăturile, îl văd țanțoș, așteptându-mă de parcă nu era vina lui. Dacă pe lumea asta cărucioarele de cumpărături au sine, al meu pun pariu că se prăpădea de râs în sinea lui. Dar i-am făcut-o: m-am dus la el calmă și sigură pe mine, să nu se prindă lumea că îl căutasem până amețisem. Fix ca atunci când cazi împiedicând-te pe stradă și te ridici repede uitându-te în stânga și în dreapta să vezi câți au prins momentul. Practic, l-am învins zdrobitor. Haterii ar putea zice că am îmbătrânit.
Image by aleksandarlittlewolf on Freepik
Roxana Tudor 