O legendă spune că satul a fost înființat pe vremea Sf. Ladislau, care s-a minunat, ”Ce apă frumoasă!”. Cert este că face parte dintre localitățile care au aparținut de Primul Regiment Secuiesc de Infanterie (Első Székely Gyalogezred), între anii 1762 – 1851, în cadrul Companiei a VI-a – regiment înființat în 1762 la ordinul Mariei Tereza.

Când spui ”Frumoasa” în Harghita, oamenii se gândesc în primul rând la lacul de acumulare care servește pentru alimentarea cu apă potabilă a municipiului Miercurea Ciuc. Minunat lac, într-adevăr, care dezvăluie ochilor peisaje de vis. Însă dacă ajungeți până la baraj, recomand să nu ocoliți nici satul. Are o poveste specială, dată de personaje speciale: armenii. Există evidențe că armenii s-au stabilit în Frumoasa în două valuri mari: unul în 1654 și altul în 1672. Armenii şi-au ţinut un registru al naşterilor, căsătoriilor şi deceselor încă din 1765. Apoi, din donaţiile enoriaşilor, ei și-au construit Biserica catolică armenească, în 1781. Există și azi, împrejmuită cu un zid fortificat. Din păcate era închisă când am ajuns eu. (Am trecut către ea prin curtea casei de copii a Fundației Csibész, curte cu case minunate, și niște copii de-acolo mi-au zis ”Sărut mâna!” în maghiară…)

În secolele trecute satul era renumit pentru creșterea animalelor, pentru activitățile meșteșugărești și de comerț – cu lână, cu obiecte de lemn. Avea satul și o fabrică de țigle, plus o cărămidărie. Între cele două războaie mondiale un cazinou, o tipografie şi o bibliotecă au funcționat acolo. Am auzit că în interiorul cazinoului pereții ar fi pictați foarte frumos, dar se afla în renovare și n-am reușit să mă strecor (deși am ajuns prin curte până la uși/ ferestre). Clădirile din sat amintesc parcă de suflul armenesc de odinioară; chiar dacă populația a fost asimilată, înțeleg că descendenții armenilor nu și-au uitat originile.

Am vizitat satul într-o duminică după-amiaza. Străzile – aproape pustii. M-am putut plimba ca într-un muzeu în aer liber. Din când în când, apăreau femei și fete îmbrăcate în port popular secuiesc. – Este vreo sărbătoare, de sunteți îmbrăcate așa? – Nu. Mergem la biserică, se face sfințirea noului preot. (Nu știu dacă îmi amintesc corect termenul, posibil să fi fost ceva echivalent ”sfințirii”.) Aveau ceva proaspăt și totodată liniștit în legănatul costumelor. O bucurie firească. M-am gândit involuntar la mixul etniilor. Le-am lăsat la biserica lor și doi pași mai în față am găsit florile copilăriei din grădina bunicii, ”șerpoaice”, iar pe un zid scris ”We are too young to be sad”. Dovadă a mixului generațiilor.

Este frumoasă vechea lume armenească și secuiască în satul frumos, cu apa cea frumoasă. Aș vrea să revin, mi-au rămas niște case neprivite suficient, niște locuri necălcate. Îmi voi relua cândva drumul secuiesc prin partea aceea de zâmbet al lui Dumnezeu.