La raionul cu ciocolată, el și ea, ambii 65 așa.
Ea, vag pisicită, în realitate criminală versată:
– Hai să luăm Poiana amăruieeeee…
El, făcând tot posibilul:
– Poiana amăruie să mănânci tu! Știi că mie nu-mi place! Hai să luăm…
Dar orice o fi zis i-a fost acoperit de turuitul ei clar experimentat, impasibil:
– Stai, că aici trebuie să fie. Ia, uite! Mmm, să punem în coș!
Au cumpărat doar Poiana amăruie. Atât. El n-a mai îndrăznit nicio manevră periculoasă.
Lângă mine 2 copii, studenți cred, români amândoi. Cuplu. El o întreabă chestii. La fiecare întrebare, dar absolut la fiecare întrebare a lui, ea îi răspunde întrebându-l: “M?”. El repetă întrebarea, iar ea răspunde normal. Și nu pare să aibă probleme de auz.
Apoi ea are o idee bună de tot:
– Ce zici dacă mă fac roșcată?
Acum e vopsită șaten cu șuvițe blonde.
El pare să preia controlul, mă gândesc că nu e totul pierdut:
– Roșcată?! Vineri abia te-ai vopsit!
Însă ea știe exact cum trebuie lovit decisiv:
– Da, da’ nu-mi place!
Mă scuzați, leșin un pic și revin.
Image by shurkin_son on Freepik
– Jaj, Roxi, iar am avut probleme cu mașina. Am dus-o la service și ce crezi că avea? Se stricaseră ăăă… luminările!
– Adică?
– Știi, piesele alea care fac scânteia la motor.
– Aaa, bujiile!
– Așa se numesc? Na, atunci bujiile. Le-am înlocuit. Apoi de dimineață am vrut să parchez mai bine cu spatele și ce crezi? Am lovit-o de clădire și i-am spart puțin ăăă… luminările!
– Igen, farurile! Exact!
Ne înțelegem bine la Ciuc. Și ne distrăm, cumva.
Image by senivpetro on Freepik
Zice:
– Mă duc la cofetărie, că au niște pacheturi speciale de Ziua Femeii și o să cumpăr una.
(O pachetură, sper. Că femeie are deja.)
Ce voiam să vă spun de fapt:
1. Limba română ar fi mult mai plictisitoare dacă limba maghiară ar avea genuri.
2. Am cei mai faini colegi.
Image by azerbaijan_stockers on Freepik
Mă urc în mașină cu fratele meu și vrem să pornim către casă, când mă lovește inspirația și mă pomenesc făcând bucuroasă cu mâna unei doamne pe geam.
– Uite, zic, profa mea din liceu! Ce bine că ne întâlnim!
Doamna îmi face și ea cu mâna, fericită.
Pffoa, ce zi faină, cu întrevederea asta surpriză!
Deschid rapid portiera, cobor, doamna vine cu tot dragul la mine, ne îmbrățișăm călduros. Frate-meu mă privea (zice) curios.
După ce o strâng în brațe pe doamna, o îndepărtez un pic ușor, așa cum fac bătrânii ca să vadă mai bine, și îi zic pe cel mai natural ton din lume:
– Dumneavoastră nu sunteți Steli! (profa, adică) V-am confundat cu o profesoară dragă mie.
Ea, la fel de natural:
– Eu sunt judecătoare. Dar mă bucur să vă cunosc.
Ne-am pupat pe obraz, am râs și ne-am văzut de treburi.
Frate-meu, consternat. N-a vorbit cu mine tot drumul, nevenindu-i să creadă cum reușesc să intru în asemenea chestii.
Are și Craiova farmecul ei.
Image by Freepik
Am fost la Kaufland azi. 10 minute am făcut cumpărături și o jumătate de oră mi-am căutat căruciorul printre rafturi.
Inițial, bravă, am luat la rând aleile pe unde îmi aminteam că trecusem. Nimic. Zic: “poate vreun lucrător comercial l-a văzut părăsit și l-o fi debarasat”. M-a apucat și sughițatul (care nu m-a lăsat până la casă, când deja făcusem febră musculară abdominală). M-am gândit să rog vreun angajat să mă ajute. Dar sughițam cu sunet, ca o broască, și îmi imaginam cum voi fi penibilă dublu.
Lasă, că trebuie să rezolv hâc singură hâc. Am luat a nu-știu-câta oară culoarele la analizat. Deja doar băgam capul pe o alee să cercetez dacă se ascundea acolo nemernicul. Câțiva cumpărători m-au văzut în repetate rânduri și probabil și-au imaginat ori că mă joc de-a v-ați ascunselea cu vreun copil, ori că-mi caut vreun tovarăș de cumpărături de care mă rătăcisem. Eu hâc pe un culoar, hâc pe alt culoar. Dar dacă mi l-a luat vreun alt cumpărător hâc crezând că e al lui? Ahaaa! Ia, uite, aici era! Credeam că l-am găsit la o doamnă care ce e drept nu părea hoață de cărucioare, dar nu, nu, nu era căruciorul meu, iar doamna se mai și uita ciudat la mine cum îi analizam cumpărăturile suspect, sughițând. Am mai analizat vreo două cărucioare până mi-am dat seama că e un sport destul de periculos.
F…, hai să scriu un hâc mesaj pe FB să descriu cumpărăturile și poate o fi vreun cunoscut din listă prin magazin și mă hâc ajută (mai târziu chiar m-am întâlnit cu 2 colegi – avantajul de a trăi într-un oraș mic). Dar ce penibil și asta, să ceri ajutor pe FB că ți-ai pierdut căruciorul de cumpărături. Mai caut hâc. Nu mă hâc face el pe mine.
Când epuizată nervos mă pregăteam sufletește să refac cumpărăturile, îl văd țanțoș, așteptându-mă de parcă nu era vina lui. Dacă pe lumea asta cărucioarele de cumpărături au sine, al meu pun pariu că se prăpădea de râs în sinea lui. Dar i-am făcut-o: m-am dus la el calmă și sigură pe mine, să nu se prindă lumea că îl căutasem până amețisem. Fix ca atunci când cazi împiedicând-te pe stradă și te ridici repede uitându-te în stânga și în dreapta să vezi câți au prins momentul. Practic, l-am învins zdrobitor. Haterii ar putea zice că am îmbătrânit.
Image by aleksandarlittlewolf on Freepik
Și-a încheiat explicația privindu-ne serios:
– Deci de-asta mă uit la filmuri: ca să mă relaxesc.
Apoi către mine:
– Pot să gustez și eu din cocktailul pe care l-ai făcut?
În rest, e vară spre iarnă la Ciuc. Eu voi începe să încurc genurile la plural, colegii maghiari folosesc perfect “pe care”, iar cocktailurile cu Unicum Szilva sunt – cum să zic?! – minunați.
Roxana Tudor 