Tag Archives: Biserica fortificată

Biserica de la Armășeni

Romano-catolică, după unii datând din sec. XIII, cu intervenții în sec. XVI (stil gotic târziu), sec. XVII., sec. XIX.

Bolta corului este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut în Harghita, pictată cu chipuri de profeți, sfinți și apostoli – 1655. O înconjoară un zid gros de apărare, fiind biserică fortificată. Ar fi fost imposibil să nu mă impresioneze elementele care de-acum îmi sunt binecunoscute: Sfântul Anton, picturi vechi descoperite în straturi (aici legenda Sfântului Ladislau), clopot vechi tronând la intrare, motive populare cusute, băncuțele cuminți așteptându-și credincioșii, curățenia, liniștea, curtea cu adormiții veacurilor sub cruci spălate de ploi. La ieșirea sudică, o statuie a soldatului-erou din primul război mondial, opera sculptorului Szervátiusz Jenő. Când nori amenințători, când raze de iulie. Un tablou despre care orășenii tind să uite că există. Tablou mirosind a iarbă și a tihnă. Copleșitor.

Dar cel mai mult m-a emoționat ceva atât de cuminte și blând, încât aproape mi-a părut ireal în Anul Domnului 2018. Doamna (de etnie maghiară) pe care mi-am permis să o fotografiez a intrat în biserică purtând un buchet mare de flori. Deja biserica era presărată cu buchete în mai toate ungherele, la toate statuile.

– De ce ați adus flori, doamnă? Este vreo sărbătoare? (Văzusem și prin sat pe stradă femei cu brațe de gladiole.)

– Nu este nicio sărbătoare. Așa obișnuim să aducem, ca să fie.

Demult nu am mai auzit ceva cutremurător prin firescul său. Ca să fie! Am mulțumit clipei care a adus-o tocmai atunci înăuntru. Uneori este nevoie să ne mângâie auzul lucruri pe care, indiferent cât de copii am fi, le mai uităm. Ca să fie! Ce motiv bun!

Am plecat în acea după-amiază de sub Munții Ciucului, cu soarele jucându-se în copacii drumului meu secuiesc. Încă mă urmărește figura Sfântului Anton și glasul doamnei. Să facem Bine, doar ca să fie!

Biserica fortificată de la Cârța

Date tehnice despre ziduri, navă sau turn pot fi citite în enciclopedii. Eu voi povesti aici doar întâlnirea mea cu biserica, la poarta căreia m-am înfățișat într-o după-amiază de duminică: vară, soare și ploaie cu găleata, simultan.

Construcția este impunătoare chiar privită de la baza dealului pe care se înalță. Când ajungi la ușa ei deja te simți mic-mic. Și cu nu știu ce emoții în stomac. Apeși clanța. Închis. Ce păcat! Dar este frumoasă și din exterior… Totuși, dacă insiști, poți primi cheia de la preot, care are casa la poalele dealului, lângă biserică. Vizitezi cât vrei, iar la plecare îi lași cheia preotului. Intri, așadar. Liniște, desigur. Excursie în timp. Mult verde. Ziduri de apărare. Turn semeț. Curte curată. Multe morminte, unele în ziduri. Din fostul trunchi al unui copac gros crește liniștit un trandafir. Rotești privirea și nu te saturi de istorie la-ndemână. E mult calm și nu știi pe ce să-ți așezi sufletul mai întâi. În interior, te întâmpină figuri și elemente cunoscute: Sfântul Anton, Fecioara Maria, vitralii, cărți, băncuțe, orgă, picturi vechi, descoperite în straturi. Și liniștea de început de lume.

Parcă te întorci acasă, dintr-o călătorie istovitoare. Pășești cu sfială, parcă cerând iertare sau binecuvântare pentru fiecare pas. (Și, dacă te-ai mutat de curând în Harghita, este foarte posibil să plângi ușor, fără motiv concret, de fiecare dată când pășești într-o biserică. Mai ales dacă ești ortodox, iar biserica este romano-catolică.) După ce-ți lași gândurile și inima să se odihnească în voie pe sub cupole, te înduri cumva să ieși în curte. Fix în marea de verde. (Și, dacă te-ai mutat de curând din București în Harghita, vei simți un impuls să te cațări pe tot felul de lucruri, cum ar fi de exemplu zidul de apărare.) Cum este și firesc, zidul are multe guri de tragere, de jur împrejur. Prin ele se văd munți și brazi și în odihna veșnică sufletele cimitirului încărcat de flori crescute colorat și contrastant de viu. Mergi atent pe pasarela de lemn a zidului, nu cumva să provoci mare deranj adormiților de sub lespezi. Găsești încuiat și clopotul. Iar când să cobori realizezi că nu e scară și pe partea aceea de zid și reiei tot drumul, înapoi către capătul zidului. S-ar putea crede că îți pare rău. Dar nu.

Ce vară! Ce verde! Câte suflete privesc atemporal din ziduri, din pietre! Oare își vede episcopul Mártonffy György din secolul XVII vizitatorul uimit? Oare pe Rancz János cel născut în 1853 l-a întrerupt din visare urma trecerii tale? Către ieșire pașii devin din ce în ce mai mici. Te mai uiți de două-trei ori la turnul cuprins de raze și umbre ca într-un joc al destinului, mai ștergi vreo două lacrimi mici care nu se știe exact de ce au poposit tocmai atunci printre genele tale, mulțumești fiecărui centimetru de lume și cobori printre brazi, spre poarta măiastră de la poalele dealului. (Dacă vezi niște furnici uriașe coborând pe o mică balustradă de lemn, eventual poți să le fotografiezi, nu se supără; la fel și melcii, dedesubt; iar când te ridici poți liniștit să te lovești sănătos cu capul de lemnul vechi; mai ales dacă te-ai mutat de curând din București.)

Apoi, pace. În urmă, baroc și gotic, în liniște deplină. Înăuntrul tău, uh… Un fel de… altfel. (Acesta a fost un episod din drumul meu secuiesc.)