Am ieșit din Parlament cu sufletul plin și gânduri miliarde. Ninge apos și frigul ne trece spre oase.

– Să-l vedem pe poet acum! îmi propune.

Mă cunoaște deja, știe ce pot îndura pentru un strop de magie. Coborâm. Mă îndepărtez de scări, ca să pot îmbrățișa cu privirea întreaga scenă.

– Citește ce scrie! mă îndeamnă.

Pare un test de limbă la care sunt supusă deseori. Doar că azi dau teste de suflet. Ne imaginăm ce inimă va fi avut József Attila când scria A Dunánál. Sau cum îi este inima acum, dacă admitem că rămân în urmă energii mereu arzând. Deja emoțiile nu ne mai ascultă, aleargă libere prin 1936. Noi ascultăm în schimb inima poetului sub fulgii de februarie 2018.

– Poeții maghiari au murit tineri. Îți imaginezi cum ar fi fost, dacă ar fi fost altfel? mă întreabă retoric.

Nici nu știu dacă tristețe s-ar numi ce simțim acum. Este un fel de amar îmbibat în recunoștință. Mintha szívemből folyt volna tova, zavaros, bölcs és nagy volt a Duna. ”Ca și cum din inima mea ar fi curs, era tulbure, înțeleaptă și mare Dunărea.” Un an mai târziu, poetul maghiar cu tată român se stingea. Îl privesc printre fulgii de nea pe József Attila cel-veșnic-nestins. Deasupra lui, în zare, dar nu departe, macarale. Budapesta de mâine peste Budapesta de ieri. Maghiarii construind, deasupra maghiarilor care au construit. Ce straturi! Sunt mândră de tine, popor maghiar! M-aș așeza pe trepte, să fiu strat din istoria ta. Aș construi cu tine. Sunt însă atât de mică! De parcă și din inima mea ar curge, mi-e soră de dureri Dunărea… Ó, Budapest! Straturi peste straturi de suferințe și măreții. Sub ele, știindu-le pe toate, Dunărea inimilor noastre.

Îmi înmoi privirea în fluviu, îi sărut în gând mâna poetului și plecăm tăcuți. Pentru prima dată azi, nu frigul îmi taie cuvintele.