Nu știu de ce, fix azi îmi amintesc din copilărie serile de vară când mă jucam la țară cu Frătzy în praful de pe drum, sub privirea amuzată, încurajatoare a bunicului; aud clar glasul bunică-mii supărate certându-l pe Tataie:

-Sigur, lasă-i să se murdărească, să se joace în praf, de parcă îi speli tu!

Tataie zâmbea, Mamaie ceda şi noi ne jucam în continuare.

În nopţile alea de vară când se auzea cântecul greierilor şi mirosea a “regina nopţii” (o floare albă din grădina bunicii, care trăia puţin şi înflorea numai noaptea), eu, Frătzy şi Tataie priveam cu nesaț cerul înstelat – bunicul ne arăta constelaţiile, eu nu reuşeam să le identific şi nu am reuşit nicicând de atunci, deși m-au fascinat mereu.

Și așa, când priveam cerul ăla de vară, sufletul meu curat de copil urca printre stele şi hoinărea până când somnul îmi închidea aproape pleoapele. Tataie ne ducea în casă și adormeam senini, după ce în baie se ocupa îmbufnată Mamaie de noi.

Între timp, asfaltul a luat locul prafului, Mamaie aleargă printre stele, Tataie se mai bucură de greieri, iar mie mi se pare că în București miroase a regina nopții, ziua în amiaza-mare.