În seara de 1 noiembrie pentru unele religii este Luminația. În seara asta cimitirele strălucesc de candele. Celor morți cei vii le povestesc ce a mai fost peste an, îi asigură că între lumi există neuitare. După ce ziua întreagă au colindat între cimitire vizitându-i pe toți cei dragi apuși, în seara asta cei vii încheie călătoria într-un ropot de lumină, într-un ultim cimitir.

În seara asta i-am dus gânduri bune Laurei, cea pe care n-am cunoscut-o niciodată. Am fost cu cele două prietene maghiare ale ei, care-mi puteau fi mame. Am mângâiat coniferul care-i crescuse la cap, de parcă i-aș fi mângâiat părul. Și prin Laura cea necunoscută, căutam să mângâi de fapt morții mei, așezați în locuri îndepărtate…

-Sărbătoarea asta e ca o înmormântare veselă. Nu are încărcătura tipică, funerară. Uite, copiii găsesc lucruri frumoase de strigat, nimic nu le tulbură bucuria!

-Uneori e așa de multă liniște! Vezi, e bine să dedici celor plecați câteva clipe, să îi gândești…

Le ascultam cum simt. Priveam vântul prin candele. Cimitirul clipea des, împodobit cu rugăciuni și lumânări. Trecea printre noi, ca o părere, ceva catifelat, mirosind a mulțumire fără cuvinte. În seara asta am vorbit despre cei ce au plecat. Apoi despre Radnóti Miklós, despre Salamon Ernő, despre bunici, despre armeni și evrei și sași, despre Luminație în vremuri comuniste.

În seara de Luminație am trăit Ciucul de dincoace legănând în amintiri Ciucul de dincolo. Sărbătoarea tuturor sfinților, începutul sărbătorii celor adormiți, flori peste tot și o toamnă rumenă și caldă ca un zâmbet de copil.