Ea este Ioana, un fel de stră-străbunică a mea, prin alianță (generațiile se succedau repede la vremea aceea).
A fost moașă, iar soțul ei, Gheorghe, factor poștal. Țărani înstăriți, dar calzi.
Portretul (ulei pe pânză) i-a fost pictat de un militar străin aflat pe teritoriul României, în timpul celui de-al doilea război mondial – 1941. Există și un tablou cu soțul, pe care nu-l deține familia mea.
Nostalgii cu români de demult.
Mulțumesc, Ioana, pentru trecut!
În 2014 l-am vizitat la țară pe bunicul, rămas singur după moartea bunică-mii. În timp ce discutam, am văzut în hol un greiere. Am vrut să mă joc puțin cu el, dar l-am auzit pe bunicul:
– Să nu-l omori, draga mea!
Am rămas siderată: el – ateul, pragmaticul, sobrul – mă implora să nu omor o insectă!
– Nu-l omorî, te rog! E prietenul meu, doar pe el îl am aici, mai cântă seara, ne ținem de urât…
Am plâns mult după ce am plecat. Bătrânețea și singurătatea sunt maladii cumplite. Sunați-vă bunicii sau părinții îmbătrâniți, însingurați. Le veți lumina ziua. Altfel, veți constata că s-au împrietenit cu greierii.
Nu știu de ce, fix azi îmi amintesc din copilărie serile de vară când mă jucam la țară cu Frătzy în praful de pe drum, sub privirea amuzată, încurajatoare a bunicului; aud clar glasul bunică-mii supărate certându-l pe Tataie:
-Sigur, lasă-i să se murdărească, să se joace în praf, de parcă îi speli tu!
Tataie zâmbea, Mamaie ceda şi noi ne jucam în continuare.
În nopţile alea de vară când se auzea cântecul greierilor şi mirosea a “regina nopţii” (o floare albă din grădina bunicii, care trăia puţin şi înflorea numai noaptea), eu, Frătzy şi Tataie priveam cu nesaț cerul înstelat – bunicul ne arăta constelaţiile, eu nu reuşeam să le identific şi nu am reuşit nicicând de atunci, deși m-au fascinat mereu.
Și așa, când priveam cerul ăla de vară, sufletul meu curat de copil urca printre stele şi hoinărea până când somnul îmi închidea aproape pleoapele. Tataie ne ducea în casă și adormeam senini, după ce în baie se ocupa îmbufnată Mamaie de noi.
Între timp, asfaltul a luat locul prafului, Mamaie aleargă printre stele, Tataie se mai bucură de greieri, iar mie mi se pare că în București miroase a regina nopții, ziua în amiaza-mare.
Bunica? Bunătatea întruchipată.
Copilă eu, în vizită, mă trezeam și găseam coapte în tuci câte zece cele-mai-bune-pite-din-univers. Mi se măreau ochii de drag. Ea știa și se umplea de zâmbet. Asta ne era iubirea supremă: pitele, ochii mei mari și zâmbetul ei cât casa.
Na, eu nu le fac așa bune ca ea, dar mă străduiesc. Pentru că din iubirea noastră au rămas pe Pământ doar ochii mei și pitele mele. Pe bunica am pierdut-o înainte de Paștele lui 2017.
Mă întreb – unde se duce zâmbetul bunicilor, când se duce? Poate că în lumină. Sau poate că în fiecare pită ce se frânge undeva zâmbește câte o bunică.
Prin amabilitatea Excelenței Sale, domnului Vasile Soare, Ambasador al României în Federația Rusă la vremea aceea, am aflat în luna mai 2020 lucruri noi din povestea prizonierilor de război. Analizând comemorările pe care mi le-a indicat și privind imaginile din cimitirul Tambov – Stația Rada, unde doarme Florea al meu (străbunicul, despre care puteți citi aici: https://ditoscana.wordpress.com/2022/08/29/strabunicul/), nu mi-am putut opri lacrimile: este vindecător să aflăm că cineva a aprins o lumânare și a spus o rugăciune la căpătâiul alor noștri! Nu pot decât să mă înclin respectuos, mulțumind încă o dată pentru alinare.
Domnul Vasile Soare mi-a transmis și fotografia de mai jos, din 1942, cu un convoi de prizonieri de război străini care au ajuns în lagărul 188, rezumând emoționant că printre ei s-ar putea afla și străbunicul meu.
Redau câteva dintre informațiile primite, inclusiv un link către foto & video (cei care au străbuni înhumați la Morșansk chiar pot consulta și listele din cadrul comemorării):
”Multi ostasi romani capturati prizonieri in timpul bataliilor de la Stalingrad/ Cotul Donului au ajuns in Lagarul NKVD nr. 188 de langa Statia RADA, regiunea Tambov, important nod de cale ferata […].
In Lagarul NKVD nr. 188 de la Statia RADA primele esaloane de prizonieri de razboi straini capturati in zona Stalingrad au ajuns incepand cu decembrie 1942, majoritatea romani si italieni, dar si nemti, francezi si alte nationalitati (apoi, in tot anul 1943, in acest lagar au ajuns 24.780 prizonieri straini). Raniti, bolnavi si istoviti dupa batalii si de drumul lung in vagoane de marfa/ vite, care a durat 2-3 saptamani pana la Statia Rada, prizonierii straini de razboi au murit in numar foarte mare in lagarul nr. 188 (in special de tifos si distrofie alimentara, din lipsa hranei, a apei, a conditiilor sanitare elementare si a incalzirii in lagar) – doar in 1943 au murit mai mult de jumatate, adica 14.433!
De mentionat ca in lagarele NKVD care au existat in regiunea Tambov au murit peste 10 % dintre prizonierii romani, adica 2647 (2856 dupa unele statistici) de persoane […].
Inca ceva important: inregistrarea prizonierilor de razboi straini s-a facut deficitar pana in martie-aprilie 1943… ceea ce face ca despre mii de prizonieri decedati inainte de aceasta inregistrare sa nu se poata afla niciodata nimic!
La Statia RADA/ Tambov a fost amenajat un cimitir unde au fost ridicate monumente pentru prizonieri de diferite nationalitati, inclusiv un monument in memoria prizonierilor romani, unde noi, eu personal, am organizat in ultimii trei ani trei ceremonii comemorative, ultima, inclusiv o slujba de pomenire a lor cu un preot din Romania in dec. 2019! […]
Pana in prezent, statul roman a ridicat si noi, Ambasada Romaniei la Moscova, am dezvelit si sfintit pe teritoriul actual al Federatiei Ruse 34 de monumente in memoria prizonierilor de razboi romani care au decedat in 288 de lagare sovietice. De asemenea, am amenajat, in premiera nationala, 2 cimitire ale militarilor romani cazuti in lupta (deci nu prizonieri) […].”
Relatarea momentelor emoționante și ceremoniile comemorative de la Stația Rada și Morșansk din 12 decembrie 2019 pot fi consultate aici:
M-am născut în 1980 în sudul Olteniei și am copilărit într-un sat de pe malul Dunării. Mi-a fost prietenă aproape un sfert de secol, până când s-a stins, străbunica, Elena Florea. Femeie harnică, ”trecută prin multe”, cu pielea arsă de soare de la muncile câmpului. ”Maica”, așa cum îi spuneam toți ai casei. Maica îngâna cântece triste, despre război, cătane și nemaivenit. Ofta, își ștergea ochii cu colțul basmalei și privea în gol un timp, dând din cap către altă lume.
[…] Apoi, după decenii de întrebări, l-am găsit pe străbunicul: îngropat în Rusia. Am povestit amintiri dragi de familie și drumul dintre ochii mei și ai străbunicului în interviul acordat în exclusivitate aici: https://www.stiripesurse.ro/marturia-emotionanta-a-unui-romance-dupa-publicarea-listei-cu-romanii-ucisi-in-lagarele-din-rusia_1455253.html?fbclid=IwAR1kbj56xnL8kUP1eadezAlrCIJl9PTSV767Nhkb-vCo-qll-V9jXWLyRyw
Lista celor decedați poate fi consultată aici.
Anexa cimitirelor poate fi consultată aici.
Roxana Tudor 