Tag Archives: Harghita

O mie de fete secuience

Nici nu știu cu ce să încep…

În anii trecuți urmăream din București evenimentul. De la distanță mi se părea minunat, ca orice sărbătoare la care se adună suflete multe în port popular, indiferent de etnie. Fete frumoase, băieți mândri, toți în costume extraordinare, dansuri și voie bună – o reuniune secuiască pe șaua de la Șumuleu. Priveam cu drag reportaje și poze, citeam relatări.

Anul acesta am reușit să particip. Am primit numărul 22.

La poale, înainte de urcare, trebuie să mărturisesc, aproape m-am dat bătută: câteva kilograme de costum popular purtate într-un soare arzător, pantofi potriviți pentru vreun bal secuiesc și nu pentru urcat un mic munte cu poteci pietruite… Cred că deja eram o secuiancă-dezastru: prăfuită, cu părul răvășit de la încercările de a mă răcori cumva, cu fața roșie și capitularea în gând. Cu nu-știu-ce puteri, am tras aer în piept și m-am alăturat unor cunoscuți, continuând urcarea. ”Măcar anul ăsta să reușesc și de la anul privesc iar de la distanță!” Pe lângă mine, urcând curajos, bunicuțe în jur de 70 de ani. La reacții semănam cu ele: ”Jaj, Istenem!”/ ”Of, Doamne!”. Ne deosebea însă faptul că ele erau mai vioaie și mă depășeau constant. Am ajuns pe culme, cu ultimele puteri, pășind ușor timidă și dezorientată în mijlocul mulțimii. Priveam cu ochii mari, de aproape, alaiul vesel.

Într-adevăr, atât de multe fete frumoase oriunde priveai! Și atâția băieți mândri care se străduiau să le cucerească sau măcar să le fure un zâmbet! Un timp m-am lăsat purtată de valul participanților. Aveau o bucurie molipsitoare. După ce m-am hidratat și am gustat din bunătățile locului, m-am așezat puțin, singură.

Am început să văd cu adevărat lumea care foșnea sub cerul de iulie.

Nu, sărbătoarea aceea nu era despre fete frumoase.

Era despre trecut, prezent și viitor. Despre săruturi pe obraz și țineri de mână. Despre a nu te sfii să-ți îmbraci cu drag straiele populare, la 18 ani. Despre copii mușcând cu poftă din kürtőskalács. Despre părinți ocrotindu-și bebelușii în brațe. Despre părinți susținându-și părinții. Despre copiii râzând altor copii, de după dungi negre și roșii. Despre pălării ridicate. Despre cozi împletite și panglici roșii fluturând. Despre fuste rotindu-se și cizme bătute cu palma. Despre dans tradițional, la fel la 20 de ani ca și la 60. Despre oameni în ochii cărora se citea cerul și un cântec peste veacuri. Despre mândrie. Despre neuitare. Despre dăinuire. Despre curiozitate și iar despre mândrie. Despre conștiință. Despre apartenență. Despre respect. Despre bucurie și zâmbete înflorite liniștit. Despre a te simți bine între ai tăi, peste generații. Despre îmbrățișări, iubire și iar despre neuitare. Despre ploaie și soare și cântec. Despre husari și cai. Despre mâini care s-au atins și care la anul se vor atinge din nou, venind de departe sau de foarte aproape. Generație lângă generație. Despre ochi care și-au zâmbit și care ani la rând își vor zâmbi din nou. Suflet lângă suflet. Despre liniștea care se așază peste oameni când își știu locul. Despre locurile care se așază în oamenii care le sfințesc. An după an. Generație lângă generație. Suflet lângă suflet. O mie de fete secuience lângă o mie de băieți secui. Și mai mult, mereu mai mult.

Știți, am fost numărul 22 într-un șir secuiesc infinit… Am fost numărul 22 într-un prezent continuu. Am simțit cum ne bătea inima alături.

Am petrecut până seara, cu prieteni vechi și noi. Și nu promit, dar voi face tot posibilul ca la anul, dacă mai sunt pe plaiuri harghitene, să depășesc toate bunicuțele la urcare.

__________

Nem is tudom, hol kezdjem…

Az elmúlt években Bukarestből néztem az eseményt. Távolról csodálatosnak tűnt számomra, mint minden ünnep, amelyben sok lélek népviseletben gyülekezik, etnikumtól függetlenül. Gyönyörű lányok, büszke fiúk, rendkívüli népviseletek, táncok és jókedv – egy székely találkozó a csíksomlyói nyeregben. Riportokat és képeket néztem, olvastam a történeteket az eseményről.

Idén részt vettem én is. A 22-es számot kaptam.

A domb aljánál, ahogy neki indultam, be kell vallanom, majdnem feladtam: néhány kiló ruha viselése a forró napsütésben, a cipő, amely alkalmas bármilyen székely bálra, de nem a köves hegyi utakra… Szerintem már egy katasztrófális székely leány voltam: poros, a hajam borzos, ahogy próbáltam lehűteni magam, az arcom piros és a feladásról gondolkoztam. Utolsó erőmmel egy nagy levegőt vettem a mellkasomba, csatlakoztam néhány ismerőshöz, és folytattam az utat. „Legalább az idén sikerüljön, és a következő évben majd újra távolról fogom nézni!” Mellettem, körülbelül 70 éves bátor hegymászó-nagymamák. A reakciókban hasonlítottunk, mondván: “Jaj, Istenem!”/ “Of, Doamne!”. De abban különböztem tőlük, hogy ők fürgébbek voltak, és folyamatosan megelőztek. Az utolsó erőmmel kiértem a csúcsra, kicsit félénken és eltévedtve a tömegben. Nagy szemekkel figyeltem közelről a vidám menetet.

Valóban annyi gyönyörű lány volt, bárhová néztél! És olyan sok büszke fiú, aki arra törekszik, hogy meghódítsa őket vagy bár egy mosolyt lopjon! Egy ideig hagytam, hogy a résztvevők hulláma sodorjon. Ragályos volt az örömük. Miután jól hidratáltam magam és a helyi finomságokat megkóstoltam, leültem egy kicsit, egyedül.

Kezdtem nézni, ahogy a tömeg hömpölyög a júliusi ég alatt.

Nem, ez az ünnep nem a szép lányokról szólt.

Hanem a múltról, a jelenről és a jövőről szólt. A csókról az arcon és a kézfogásról szólt. A bátorságról szólt, arról, hogy ne féljen 18 évesen felvenni a népviseletet. A kürtőskalácsot jó étvággyal harapó gyerekekről szólt.

Szülőkről, akik gyerekeiket tartják a karjukban. Szülőkről, akik szüleiket támogatják. Gyerekekről, akik más gyerekekre nevetnek a fekete – piros csíkok mögül. A megemelt kalapokról szólt. A befont hajfonatokról és a szélben hullámzó piros szalagokról. A forgó szoknyákról és tenyérrel vert csizmákról. A hagyományos táncról, úgyanúgy 20 évesen, mint 60 évesen. Azokról az emberekről, akiknek a szemében ott van az ég, és ott van az évszázadok éneke is. A büszkeségről. Az emlékezésről. A kitartásról. A kíváncsiságról és ismét a büszkeségről. A öntudatról. A hovátartozásról. A tiszteletről. Az örömről és a csendesen sugárzó mosolyokról. Arról, hogy jól érzed magad, nemzedékeken keresztül. Az ölelésekről, a szeretetről és ismét az emlékezésről. Az esőről, a napról és a dalról. A huszárokról és a lovakról. Azokról a kezekről, amelyek egymáshoz értek, és amelyek évről évre ismét eljutnak ide, messziről vagy nagyon közelről. Nemzedék nemzedék mellett. A mosolygó szemekről, akik évek múltán majd újra egymásra mosolyognak. Lélek lélek mellett. A csendről, amely elterül az emberek fölött, amikor ismerik a helyüket a világban. Azokról a helyekről, amelyek beépülnek az emberek lelkébe, akik megszentelték őket. Évről évre. Nemzedék nemzedék mellett. Lélek lélek mellett. Ezer székely leány ezer székely fiú mellett. És még ennél is több, egyre több.

Tudjátok, én a 22-es voltam egy végetérhetetlen székely sorban… A 22-es voltam egy folyamatos jelenben. Éreztem, hogy a szíveink együtt dobognak.

A napot régi és új barátokkal töltöttem. És nem ígérem meg, de mindent megteszek, hogy jövőre, ha még mindig a hargitai tájakon leszek, lehagyjam az összes nagymamát az úton.

Foto: Both Gábor – BG71 Stúdió

Lapte de vacă

Îmi povestește:

– Când aveam vreo trei ani, mă trimiteau bunicii cu cana să-mi iau porția de lapte de la vecini. Îmi amintesc iarna. Îmi puneam căciula pe cap și plecam la ei. Le ceream laptele, că se însera deja. Ei, uimiți, ”pffff, deja se înserează?!”, de parcă nu asta trebuia să fie grija lor, să știe că se face seară și trebuie să-mi dea laptele, așa gândeam atunci. Și se ducea vecina să mulgă vaca. Mai dura până încălzea apa, până spăla… Un ritual atât de lung… Așteptam cuminte, în căciulă, dar așa creștea nerăbdarea în mine! Începea să mulgă. Niciodată, dar absolut niciodată nu-mi dădea primul lapte muls! Tare mă enerva treaba asta. Așa mi l-aș fi dorit! Presupuneam că e bun și de asta nu mi-l dă. Apoi tot mulgea și tot mulgea, iar eu nu mai puteam de poftă. Într-un final se oprea și-mi întindea cana. Mirosea cum nu poate fi descris pe lume. Și avea spumă multă. Beam cu poftă după atâta așteptare și mă uitam cu părere de rău cum se împuțina în cană. Îl terminam destul de repede. Ai mei plăteau porție de o singură cană pe seară. Vecina mă cerceta cu privirea: ”Mai vrei?”. Făceam semn din cap, că da, mai vream. Și-mi mai mulgea o cană. Atunci îmi trecea toată supărarea că nu-mi dădea primul lapte muls.

O privesc prin lumina Ciucului de seară, 2018, august. Cred că are aceeași privire la șaizeci de ani ca la trei. Caldă, cum nu poate fi descrisă pe lumea asta. Și concluzionăm amândouă: primul lapte muls are impurități, se dă mereu pisicilor…

Și eu mergeam la vecinii bunicilor după lapte. Copilăriile nu știu că sunt maghiare sau românești. Doar alunecă ușor, cu căciulile lor cu tot, cu multă spumă și cu griji mărunte, că se înserează…

Luminația

În seara de 1 noiembrie pentru unele religii este Luminația. În seara asta cimitirele strălucesc de candele. Celor morți cei vii le povestesc ce a mai fost peste an, îi asigură că între lumi există neuitare. După ce ziua întreagă au colindat între cimitire vizitându-i pe toți cei dragi apuși, în seara asta cei vii încheie călătoria într-un ropot de lumină, într-un ultim cimitir.

În seara asta i-am dus gânduri bune Laurei, cea pe care n-am cunoscut-o niciodată. Am fost cu cele două prietene maghiare ale ei, care-mi puteau fi mame. Am mângâiat coniferul care-i crescuse la cap, de parcă i-aș fi mângâiat părul. Și prin Laura cea necunoscută, căutam să mângâi de fapt morții mei, așezați în locuri îndepărtate…

-Sărbătoarea asta e ca o înmormântare veselă. Nu are încărcătura tipică, funerară. Uite, copiii găsesc lucruri frumoase de strigat, nimic nu le tulbură bucuria!

-Uneori e așa de multă liniște! Vezi, e bine să dedici celor plecați câteva clipe, să îi gândești…

Le ascultam cum simt. Priveam vântul prin candele. Cimitirul clipea des, împodobit cu rugăciuni și lumânări. Trecea printre noi, ca o părere, ceva catifelat, mirosind a mulțumire fără cuvinte. În seara asta am vorbit despre cei ce au plecat. Apoi despre Radnóti Miklós, despre Salamon Ernő, despre bunici, despre armeni și evrei și sași, despre Luminație în vremuri comuniste.

În seara de Luminație am trăit Ciucul de dincoace legănând în amintiri Ciucul de dincolo. Sărbătoarea tuturor sfinților, începutul sărbătorii celor adormiți, flori peste tot și o toamnă rumenă și caldă ca un zâmbet de copil.

Luminările

– Jaj, Roxi, iar am avut probleme cu mașina. Am dus-o la service și ce crezi că avea? Se stricaseră ăăă… luminările!

– Adică?

– Știi, piesele alea care fac scânteia la motor.

– Aaa, bujiile!

– Așa se numesc? Na, atunci bujiile. Le-am înlocuit. Apoi de dimineață am vrut să parchez mai bine cu spatele și ce crezi? Am lovit-o de clădire și i-am spart puțin ăăă… luminările!

Adică farurile?

– Igen, farurile! Exact!

Ne înțelegem bine la Ciuc. Și ne distrăm, cumva.

Image by senivpetro on Freepik

Pacheturi

Zice:

– Mă duc la cofetărie, că au niște pacheturi speciale de Ziua Femeii și o să cumpăr una.

(O pachetură, sper. Că femeie are deja.)

Ce voiam să vă spun de fapt:

1. Limba română ar fi mult mai plictisitoare dacă limba maghiară ar avea genuri.

2. Am cei mai faini colegi.

Image by azerbaijan_stockers on Freepik

Unicum, începuturi

Istoria mea cu Unicum este complicată. Cu mult înainte să mă mut în Harghita, auzeam vorbindu-se cu entuziasm despre o băutură interesantă, tradițională. Nu o identificasem în București, îmi era necaz și îmi ploua în gură de curiozitate. Nici nu reușeam să îmi imaginez prea bine ce gust ar fi putut avea. Am gustat Unicum în 2017, de Paște – vizitând Harghita. În sfârșit, vedeam de aproape sticla aceea sferică, verde închis, cu crucea inconfundabilă. Am gustat și posibil să mă fi strâmbat puțin. Pentru cei care încă nu îl cunosc, Unicum nu este lucru ușor. Lichior de plante în toată bogăția definiției, pare că a strâns în el amărăciunea secolelor pe care le-a traversat tumultuos.

În 1790, Doctorul Zwack îi oferea împăratului Joseph al II-lea un remediu pentru indigestie. Gustând băutura din plante, împăratul ar fi exclamat: ”Dr. Zwack, das ist ein Unikum!”. Și așa i-a rămas numele. Iar faima licorii a depășit repede granițele Curții de la Viena. Însă nu i-a fost ușor de-a lungul timpului. În 1840 s-a deschis prima fabrică Unicum în Budapesta. În 1883 Unicum a devenit marcă înregistrată. De 3 ori a fost bombardată fabrica în timpul celui de-al doilea război mondial, urmând să fie naționalizată de comuniști imediat după aceea. Proprietarul, Péter Zwack, fuge atunci cu familia în Statele Unite, având asupra sa rețeta originală a băuturii, deci timp de mulți ani Unicum este produs de comuniști în Ungaria după o rețetă falsă. Din 1950, Unicum începe să fie produs în Italia, apoi, după căderea regimului comunist în Ungaria, Péter Zwack revine în țară și își răscumpără vechea fabrică. Din 1992, Unicum reapare pe piață produs în Ungaria după adevărata rețetă și bucurându-se de notorietate internațională, actualmente în 47 de țări.

Cum spuneam, l-am gustat pentru prima dată în 2017 și am fost fericită că ne-am cunoscut. Nu a fost dragoste la prima degustare, căci nu am o pasiune fantastică pentru lucruri amare. Dar cumva – cândva – am început să-l iubesc într-un fel, așa cum îți iubești rudele chiar și atunci când te dojenesc amar uneori. Probabil că îți trebuie forță să-i faci față ”unicului”, de aceea cu bărbații se împrietenește imediat; se prea poate să fi avut eu acest gând în subconștient când am învățat conviețuirea pașnică: mă întâlnesc uneori scurt cu Unicum, ne salutăm prietenește, el încearcă să domine prin gustul amar, eu reușesc să-l domolesc printr-o forță pe care, presupun, orgoliul și sufletul mi-o conferă. De curând, însă, l-am cunoscut pe fiul lui, Unicum Szilva. Aici – da – a fost dragoste la prima picătură. Maturat pe pat de prune, Unicum Szilva este așa cum preferă inima mea: ferm, dar tandru. (La lichiorul de plante mă refer.)

Un lucru este cert: relația mea cu Unicum a căpătat noi valențe și presimt că va continua toată viața. Cu decență, dar intens, așa cum știe inima. Și am găsit în mine acel cuvânt care să mi-l definească cel mai bine: IMPERIAL.

Rózsika Néni

Vecina mea, o minunăție de doamnă la 70 de ani, vine să-mi aducă bunătăți de Paște. Facem schimb de ouă vopsite, miel și dulciuri, apoi ne întindem la povești.

– Nu știu, zău, și cu politicienii asta! Nici nu pot să mă mai uit la ei! Nu se mai suportesc deloc unii pe alții! Iar bătrânii încurcă lucruri în politică, se bat cu mâna peste pieptul, în loc să-și vadă de sănătate și pensie liniștită și să lase tinerilor cale să facă lucruri bune, că al lor e viitor. Pff. Nu mai înțeleg deloc ce se-ntâmplă. Atâta ură peste tot în lume! Atâta lăcomie! Și nu luăm nimic cu noi când plecăm de pe pământul. Pe noi ne-au învățat părinții așa, că trebuie să fii om. Altceva nu contează. O inimă avem la fel, un sânge. La fel murim. Unii se urăsc pentru prostii, merg la biserică, dar tot nu știu să ierte. Pff. Isusul a iertat – igaz-e?! – minden păcate.

Încep să-i pice lacrimi ușor, îi tremură vocea. Își șterge ochii bătrâni și bolnavi, apoi mi se cuibărește în brațe. Este mică Rózsika Néni, îmi vine cu totul până la umăr, ca un pui de om. Dar parcă țin în brațe nu o femeie micuță, ci o ditamai inima. Ne alăturăm sufletele cum știm mai bine, în vâltorile lumii rătăcite. De Paștele catolic, de Floriile ortodoxe.