Ea este Ioana, un fel de stră-străbunică a mea, prin alianță (generațiile se succedau repede la vremea aceea).
A fost moașă, iar soțul ei, Gheorghe, factor poștal. Țărani înstăriți, dar calzi.
Portretul (ulei pe pânză) i-a fost pictat de un militar străin aflat pe teritoriul României, în timpul celui de-al doilea război mondial – 1941. Există și un tablou cu soțul, pe care nu-l deține familia mea.
Nostalgii cu români de demult.
Mulțumesc, Ioana, pentru trecut!
În 2014 l-am vizitat la țară pe bunicul, rămas singur după moartea bunică-mii. În timp ce discutam, am văzut în hol un greiere. Am vrut să mă joc puțin cu el, dar l-am auzit pe bunicul:
– Să nu-l omori, draga mea!
Am rămas siderată: el – ateul, pragmaticul, sobrul – mă implora să nu omor o insectă!
– Nu-l omorî, te rog! E prietenul meu, doar pe el îl am aici, mai cântă seara, ne ținem de urât…
Am plâns mult după ce am plecat. Bătrânețea și singurătatea sunt maladii cumplite. Sunați-vă bunicii sau părinții îmbătrâniți, însingurați. Le veți lumina ziua. Altfel, veți constata că s-au împrietenit cu greierii.
Roxana Tudor 