Tag Archives: oltenia

Ioana de demult

Ea este Ioana, un fel de stră-străbunică a mea, prin alianță (generațiile se succedau repede la vremea aceea).

A fost moașă, iar soțul ei, Gheorghe, factor poștal. Țărani înstăriți, dar calzi.

Portretul (ulei pe pânză) i-a fost pictat de un militar străin aflat pe teritoriul României, în timpul celui de-al doilea război mondial – 1941. Există și un tablou cu soțul, pe care nu-l deține familia mea.

Nostalgii cu români de demult.

Mulțumesc, Ioana, pentru trecut!

Bunici cu greieri

În 2014 l-am vizitat la țară pe bunicul, rămas singur după moartea bunică-mii. În timp ce discutam, am văzut în hol un greiere. Am vrut să mă joc puțin cu el, dar l-am auzit pe bunicul:


– Să nu-l omori, draga mea!


Am rămas siderată: el – ateul, pragmaticul, sobrul – mă implora să nu omor o insectă!


– Nu-l omorî, te rog! E prietenul meu, doar pe el îl am aici, mai cântă seara, ne ținem de urât…


Am plâns mult după ce am plecat. Bătrânețea și singurătatea sunt maladii cumplite. Sunați-vă bunicii sau părinții îmbătrâniți, însingurați. Le veți lumina ziua. Altfel, veți constata că s-au împrietenit cu greierii.

Oameni și stele

Nu știu de ce, fix azi îmi amintesc din copilărie serile de vară când mă jucam la țară cu Frătzy în praful de pe drum, sub privirea amuzată, încurajatoare a bunicului; aud clar glasul bunică-mii supărate certându-l pe Tataie:

-Sigur, lasă-i să se murdărească, să se joace în praf, de parcă îi speli tu!

Tataie zâmbea, Mamaie ceda şi noi ne jucam în continuare.

În nopţile alea de vară când se auzea cântecul greierilor şi mirosea a “regina nopţii” (o floare albă din grădina bunicii, care trăia puţin şi înflorea numai noaptea), eu, Frătzy şi Tataie priveam cu nesaț cerul înstelat – bunicul ne arăta constelaţiile, eu nu reuşeam să le identific şi nu am reuşit nicicând de atunci, deși m-au fascinat mereu.

Și așa, când priveam cerul ăla de vară, sufletul meu curat de copil urca printre stele şi hoinărea până când somnul îmi închidea aproape pleoapele. Tataie ne ducea în casă și adormeam senini, după ce în baie se ocupa îmbufnată Mamaie de noi.

Între timp, asfaltul a luat locul prafului, Mamaie aleargă printre stele, Tataie se mai bucură de greieri, iar mie mi se pare că în București miroase a regina nopții, ziua în amiaza-mare.

Balta cu istorie

Zace în sudul României un ochi de apă. Îl tot zăream, copil fiind, când mergeam la bunici, dar nu bănuiam câte poveşti ascunde.

Până când mi-a ieşit în cale o femeie extraordinară care mi-a povestit, mi-a arătat şi m-a învăţat. Îşi alesese ”nefericita” profesie de istoric. În casa ei am descoperit câte emoții poate stârni arheologia și am început să ascult istoria. Astfel, am aflat că balta aceea pe malurile căreia se rânduiesc pescarii contra-cost şi pasc tihnit turme de oi sau cirezi de vite este leagăn etern pentru civilizaţii demult apuse. Au fost în zona aceea vetre de sat şi cimitire, cele mai multe de incineraţie, ale strămoşilor noştri din Epoca Bronzului, cu circa 1500 ani înaintea erei noastre.

Am consultat site-ul Muzeului de Istorie şi am văzut acolo multe artefacte descoperite în malurile apei, restaurate şi întregite prin grija studenţilor şi profesorilor de la Facultatea de Istorie. Vase ceramice de diferite culori, arse sau nu, în funcţie de utilizarea pe care au avut-o, cu modele ciudate şi măiastre pe mânere, pe buze, pe burţile cuprinzătoare, cu spirale albe specifice culturii Gârla Mare, punctate cu migală de cine-ştie-ce mână iscusită a unui trup plin de suflet năvalnic şi visător; urne, mini-altare, idoli mici şi grei de adulaţie. Dovezi vii ale vieţii şi morţii unor oameni din care picături de sânge sălăşluiesc, probabil, în mine şi în tine.

Am ascultat poveşti de la practicile studenţilor – cei care au adus la lumină bucăţile acelea de neam. Mergeau la săpături vara, sub supravegherea şi îndrumarea profesorilor. Stăteau săptămâni multe, fără prea mare contact cu civilizaţia, dormeau în corturi, săpau, descopereau, curăţau sub soarele arzător – aduceau la iveală fragmente de istorie: o toartă de oală, o urnă cu oase arse, o unealtă de silex. Lucrau cu pasiune, uitând că de fapt lucrează; descopereau, ca pentru ei, pagini de umanitate pentru umanitatea însăşi. Nu le păsa nici de soare, nici de apa în care îşi țineau picioarele şi în care trebuia să se spele, nici de ţânţarii nemiloşi, nici de faptul că frigiderul lor se rezuma la o groapă paralelipipedică, săpată între doi plopi foşnitori. Unor astfel de oameni le mulţumesc pentru tot ce ne oferă muzeele de istorie.

Am mers apoi și eu acolo, pe malul apei, atrasă de lumea aceea dincolo de lume. De mulţi ani nu se mai fac săpături, nu cunosc motivul. E locul împânzit de cioburi. Le vezi prin balta murdară şi prin iarba călcată de animale. Am mers să simt sub mine suflul greu a ceea ce a fost. M-a răscolit. Nu se compară cu nimic altceva. Un lucru nu am înțeles: cum de sunt lăsate în prezent acele mărturii despre origini să zacă acolo, fără semnalizare, fără protecţie, fără să fie aduse la suprafaţă, întregite şi expuse apoi în locuri curate, pentru acea parte de popor care îşi respectă strămoşii şi istoria tumultuoasă? Da, a fost răscolitor.

Pite de bunică

Bunica? Bunătatea întruchipată.

Copilă eu, în vizită, mă trezeam și găseam coapte în tuci câte zece cele-mai-bune-pite-din-univers. Mi se măreau ochii de drag. Ea știa și se umplea de zâmbet. Asta ne era iubirea supremă: pitele, ochii mei mari și zâmbetul ei cât casa.

Na, eu nu le fac așa bune ca ea, dar mă străduiesc. Pentru că din iubirea noastră au rămas pe Pământ doar ochii mei și pitele mele. Pe bunica am pierdut-o înainte de Paștele lui 2017.

Mă întreb – unde se duce zâmbetul bunicilor, când se duce? Poate că în lumină. Sau poate că în fiecare pită ce se frânge undeva zâmbește câte o bunică.

Wartburg

Când eram mică obișnuiam să colind globul cu încă 3 copii. De fapt ne petreceam după-amiezile într-un Wartburg stricat, în curtea unei bunici a lor. Aveam cu noi tot ce ne trebuia – adică apă, ciocolată și portocale – și conduceam pe rând Wartburgul fără să ne mișcăm de pe loc. Așa am cutreierat lumea atunci, privind peisaje din mintea noastră prin geamurile unei mașini imobile. Apoi am crescut puțin, băieții s-au apucat să construiască un avion.

– Ce prostie! le-am zis eu, cea mai mare dintre ei. N-o să reușiți! Un avion nu e lucru așa simplu!

M-au privit încruntați și m-au repezit că “o să reușim, habar n-ai!”. Au asamblat niște bucăți de lemn cu niște cuie ruginite și alte chestii de avioane. Apoi și-au dat seama că mai bine se apucă de construit o barcă. Apoi un “laser”.

Au trecut de atunci vreo 30 de ani. Ei au construit până la urmă lucruri de oameni mari, suntem parțial puțin frați și-n martie, uneori, mi se face dor de Wartburgul cu portocale și ciocolată. De mințile acelea visătoare cutreierând lumea. De vremurile când habar n-aveam. Și mi-ar plăcea să pot fotografia alb-negru scene din viața aceea colorată.

Sursă foto: http://www.promotor.ro

Ce străine!

Mă urc în mașină cu fratele meu și vrem să pornim către casă, când mă lovește inspirația și mă pomenesc făcând bucuroasă cu mâna unei doamne pe geam.

– Uite, zic, profa mea din liceu! Ce bine că ne întâlnim!

Doamna îmi face și ea cu mâna, fericită.

Pffoa, ce zi faină, cu întrevederea asta surpriză!

Deschid rapid portiera, cobor, doamna vine cu tot dragul la mine, ne îmbrățișăm călduros. Frate-meu mă privea (zice) curios.

După ce o strâng în brațe pe doamna, o îndepărtez un pic ușor, așa cum fac bătrânii ca să vadă mai bine, și îi zic pe cel mai natural ton din lume:

– Dumneavoastră nu sunteți Steli! (profa, adică) V-am confundat cu o profesoară dragă mie.

Ea, la fel de natural:

– Eu sunt judecătoare. Dar mă bucur să vă cunosc.

Ne-am pupat pe obraz, am râs și ne-am văzut de treburi.

Frate-meu, consternat. N-a vorbit cu mine tot drumul, nevenindu-i să creadă cum reușesc să intru în asemenea chestii.

Are și Craiova farmecul ei.

Image by Freepik