Mi-am petrecut anii care au venit imediat după picarea comunismului într-un mic sat, acum orășel, urmând cursurile școlii gimnaziale de acolo.

Ne străduiam, adulți și copii deopotrivă, să deslușim tainele și mecanismele unei lumi libere. La fel ca în “Domnul Trandafir”, școala aceea nu mai există azi așa cum o știam. Dar în mine încă trăiesc toate emoțiile și visurile adunate sub tavanul nostru înalt.

Ne încălzeam la o sobă de teracotă în care elevul de serviciu punea lemne repartizate din stocul școlii. În pauze iarna cădeam de zor pe derdelușul din curte (eu îmi spărgeam des și ochelarii), ne udam hainele și încălțările, râdeam din tot sufletul, apoi înainte să sune de intrare alergam în clasă și ne încălzeam mâinile pe sobă. Îi știam pe de rost și modelul plăcilor de teracotă, îmbrățișând-o iarnă de iarnă.

Lângă sobă trona catedra, de la care ne erau adresate învățături, felicitări sau dojeni și pe care trebuia să așezăm zilnic o carafă sau o sticlă cu apă proaspătă de la fântână, pentru domnii profesori. Sub tabla uriașă se afla un piedestal de lemn pe care urcam să scriem, tocit de atâtea generații și scârțâind la fiecare mișcare a celui care scria. Urmau băncile cu huse, așezate pe două rânduri, fiecare a câte patru formațiuni.

Noi – cuminți sau năzdrăvani, luptându-ne, învățând, repetând, cântând, alergând, râzând. Alteori plângând. Aveam multe ghivece cu flori în clasă, ne gospodăream aducând de acasă la începutul fiecărui an școlar, pentru că fonduri prea mari nu existau. Parchetul de lemn masiv, al cărui lac putea fi doar bănuit, căci îl părăsise probabil în urmă cu multe generații, se umflase în spatele clasei și uneori era dat de către femeile de serviciu cu o substanță al cărei miros semăna cu cel al motorinei (poate chiar motorină era).

Nimic nu ni se părea ieșit din comun, nimic prea greu de îndurat. Nici mobilierul rudimentar, nici frigul, nici vechiul. Fără telefoane mobile, calculatoare sau Internet. Dar cu emoții, curiozități și uimiri. Eram foarte vii.

Aproape toți anii aceia diriginte ne-a fost (oficial sau neoficial) domnul profesor de limba română. “Clasa A din Școala Veche” era casa noastră și a lui. Noi îngrijeam clasa, el ne îngrijea mintea. Fetele erau foarte silitoare, băieții în schimb… În schimb. Pentru standardele de azi, cred că eram cuminți cu toții.

Lecțiile de gramatică și cele de geometrie parcă erau cele mai provocatoare. Cumplite pentru unii, pline de lumină pentru alții. Apoi, prea confortabile nu erau nici Istoria, Geografia, Chimia, Fizica. Sau restul!

Eram o “clasă bună”, mulți învățau cu adevărat. Domnul diriginte impunea respect. Poate și datorită stimei pe care i-o purtau învățau mulți. Atâta analiză morfologică și sintactică a textelor făceam! Atâtea propoziții subiective și completive, atâtea atribute, predicate, complemente circumstanțiale, adverbe, adjective și locuțiuni verbale erau scrise și șterse de pe tabla noastră! Atâtea sinonime și antonime, atâtea antiteze și metafore, atâta “se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină”, atâta logică și atâta spirit! Apoi erau poezii și opere literare pe care le analizam, deslușind sensuri ascunse în inima lor!

Domnul diriginte explica minunat, calm și răspicat. Îl apreciam și îl admiram cu toții, chiar dacă nu ne pricepeam atunci să afirmăm. Ne temeam să nu-l fi supărat, ne temeam să nu-l dezamăgim. Mergeam la olimpiade, ne pregăteam pentru examenul de admitere la liceu. Orele de dirigenție ne pregăteau pentru viața care urma. Eram fragili și neștiutori, mici frumoși, mari naivi. Din clasa a cincea până am crescut, la dirigenție voia pe rând să se asigure că știm să ne spălăm corect pe dinți, că respectăm regulile rutiere, că suntem buni cetățeni, că respectăm natura și minunile ei, că ne respectăm familiile, că începem să ne orientăm profesional, că rămânem decenți, onești și “copii buni”.

Uneori primăvara ne ținea ora de română în curtea școlii, sub un copac. Alteori organiza excursii de cunoaștere a împrejurimilor, mai ales în natură. Nu l-am văzut niciodată în toți anii aceia altfel decât în costum și cu cravată. Era de o eleganță exemplară ca spirit și vestimentație. A fost primar, a fost director de școală. Ne-a fost cumva tată, da, prin ani avusese timp să ne devină și părinte. Era, cred, definiția mentorului. Carismatic, dar și sobru, drag, dar și dur. Scria frumos, așa cum încă se mai vede pe diplome. Fuma mult.

Uneori, când era director, nu reușea să ajungă de la începutul orei și îmi cerea “să fac liniște și lista”, lucru care nu plăcea colegilor năzdrăvani. “Lista” însemna o înșiruire de nume ale colegilor care vorbeau între ei în timpul orei, în loc să citească lecția în gând și să înceapă exercițiile. Îmi luam în serios rolul de șefă a clasei și întocmeam “documentul”. Lista era parcursă apoi de domnul diriginte după venire și cei care deranjaseră ora în lipsa lui erau apostrofați. Ne-am disciplinat cu aceste două instrumente, “liniștea” și “lista”, atât de bine, încât uneori când întârzia ne găsea în liniște deplină, citind cu spor sau făcând analize gramaticale la tablă ca și cum n-ar fi lipsit vreun minut. Ne era și profesor de limba latină, un univers în sine și acela, exotic pentru noi atunci. Română, latină și dirigenție, apoi – pe scurt – chiar viață.

Cred că era mândru de “copiii lui”, în anii de școală și în cei care au urmat. Ne-a așezat cumva pe fiecare pe făgașul lui, ca oameni în devenire. Am impresia că i-ar fi plăcut să devin profesor de limba română sau măcar să am o carieră în care limba română să constituie un element esențial. La o oră de dirigenție ne-a întrebat ce vrem să fim când vom fi mari. Eu am răspuns că medic, atunci încă mai cochetam cu visul acela. A zâmbit și mi-a spus oarecum dezamăgit că “este bine și așa, Roxana, măcar mă vei îngriji când voi fi foarte bătrân”. Așa îmi zicea, Roxana, niciodată Roxi.

După ce am devenit adult și locuiam în depărtări, le transmitea părinților mei, când îi întâlnea, că m-a apreciat și a ținut la mine enorm. Și că îi era dor.

Între timp nu am devenit medic, dar i-am îngrijit în mine fiecare amintire și i-am făcut statuie din fiecare cuvânt. Fiecare rând pe care l-am scris vreodată poartă și amprenta lui nevăzută. Fiecare logică pe care o găsesc în gramatica unei limbi de pe Terra este logica pe care de la el am învățat-o. Când la rândul meu pot să învăț pe cineva o declinare sau o conjugare, în limba română ori într-o altă limbă, fiecare învățătură pe care o dau mai departe este spirit din spiritul lui. Nu am devenit medic și nu l-am îngrijit la bătrânețe. Dar în sufletul meu domnul diriginte este o coloană infinită de lumină, pe care o îngrijesc și o dăruiesc lumii.

Domnul diriginte, Emil Gîlceavă, 87 ani, a fost înmormântat în 24 ianuarie 2022, departe. Dar nu a murit, căci profesorii nu mor nicicând. Mulțumim, domnule diriginte, că ne-ați fost și că ne veți rămâne! Vă iubim în fiecare cuvânt al acestei limbi!