Îmi povestește:

– Când aveam vreo trei ani, mă trimiteau bunicii cu cana să-mi iau porția de lapte de la vecini. Îmi amintesc iarna. Îmi puneam căciula pe cap și plecam la ei. Le ceream laptele, că se însera deja. Ei, uimiți, ”pffff, deja se înserează?!”, de parcă nu asta trebuia să fie grija lor, să știe că se face seară și trebuie să-mi dea laptele, așa gândeam atunci. Și se ducea vecina să mulgă vaca. Mai dura până încălzea apa, până spăla… Un ritual atât de lung… Așteptam cuminte, în căciulă, dar așa creștea nerăbdarea în mine! Începea să mulgă. Niciodată, dar absolut niciodată nu-mi dădea primul lapte muls! Tare mă enerva treaba asta. Așa mi l-aș fi dorit! Presupuneam că e bun și de asta nu mi-l dă. Apoi tot mulgea și tot mulgea, iar eu nu mai puteam de poftă. Într-un final se oprea și-mi întindea cana. Mirosea cum nu poate fi descris pe lume. Și avea spumă multă. Beam cu poftă după atâta așteptare și mă uitam cu părere de rău cum se împuțina în cană. Îl terminam destul de repede. Ai mei plăteau porție de o singură cană pe seară. Vecina mă cerceta cu privirea: ”Mai vrei?”. Făceam semn din cap, că da, mai vream. Și-mi mai mulgea o cană. Atunci îmi trecea toată supărarea că nu-mi dădea primul lapte muls.

O privesc prin lumina Ciucului de seară, 2018, august. Cred că are aceeași privire la șaizeci de ani ca la trei. Caldă, cum nu poate fi descrisă pe lumea asta. Și concluzionăm amândouă: primul lapte muls are impurități, se dă mereu pisicilor…

Și eu mergeam la vecinii bunicilor după lapte. Copilăriile nu știu că sunt maghiare sau românești. Doar alunecă ușor, cu căciulile lor cu tot, cu multă spumă și cu griji mărunte, că se înserează…