Am stat de vorbă cu doamna Réka Bartha, de-a lungul a ceea ce ar fi poate nedrept să numim interviu, pentru că a fost mai degrabă o șoaptă a sufletelor. Aceasta este varianta în limba română:

Réka: – Când mi-am propus să stau de vorbă cu un român get-beget despre limba maghiară, dar și despre modul în care ar trebui predată limba română în școlile maghiare, foarte curând a trebuit să-mi dau seama că în anturajul meu nu prea există asemenea persoane. O prietenă m-a îndreptat spre dumneavoastră și am o curiozitate așa, pentru început: cum de nu v-ați dat bătută după primele încercări de învățare a limbii maghiare? Se știe foarte bine: este o limbă grea și nici mediul în care trăim nu prea inspiră curaj și perseverență în acest sens. Cum stați, deci, cu învățătura?

Roxána: – Cam tot atâția maghiari aveam eu în anturaj acum trei ani, câți români aveți dumneavoastră acum. Prin urmare, nu am putut beneficia de șansa de a mă afla în mijlocul unei comunități vorbitoare a limbii pe care mă pregăteam să o învăț. Inițial, studiul meu s-a rezumat la informații găsite pe Internet: expresii uzuale, multe elemente de gramatică, versurile diverselor cântece. Apoi au urmat un ghid de conversație, care mă însoțea pretutindeni, și două dicționare uriașe. Toate acestea mi-au asigurat informații de bază și au fost urmate în timp de cărți de poezii, cărți de basme populare, cărți de cântece populare, beletristică, ziare, reviste, albume și chiar un dicționar secuiesc.

Am avut momentele mele de rătăcire la început. Venind nativ din familia limbilor latine, maghiara mi s-a părut nu doar exotică, ci imposibil de reținut. Este adevărat, făcusem și greșeala de a învăța cuvinte fără a le diseca prea mult. Pentru mine ”hétfő” trebuia reținut direct ca fiind ”luni”, fără alt raționament. Probabil acestea sunt dificultățile de început la învățarea oricărei limbi străine; lipsește un bagaj suficient de cunoștințe pentru a putea face conexiuni logice. Am fost descurajată atunci când am observat că citesc mult, rețin puțin și uit repede. Dar noroc cu sufletul. El m-a readus mereu în preajma limbii maghiare. Acolo se simțea bine, liniștit. Mi-am dat seama că eu nu învățam limba maghiară, ci trăiam limba maghiară. Lucru neschimbat până azi. Poate așa se explică faptul că, deși nu știam să vorbesc ungurește, puteam totuși scrie versuri în limba maghiară. Nu mintea, ci inima le scria. La fel și azi: am început să înțeleg destul de bine inclusiv maghiara vorbită, scriu destul de bine, știu că ”hétfő” este ”cap de săptămână”, iar din lipsa exercițiului vorbitul încă rămâne pe ultimul loc; însă îmi ia foc sufletul în limba maghiară, fie că vorbim de muzică, de texte literare, de un copil maghiar care abia îngână lucruri delicioase prin parc sau de inscripții maghiare în avion, de exemplu. Îmi face bine orice sunet, orice cuvânt maghiar. Ca o mângâiere.

Réka: – Mărturia dumneavoastră, pe care am citit-o pe Vice despre întâlnirea aproape suprarealistă cu universul maghiar m-a lăsat pur și simplu perplexă. Pe de altă parte, nici nu știu cât la sută dintre maghiari cunosc toate acele finețuri și profunzimi ale propriei lor culturi, pe care le știți dumneavoastră deja – olteancă peste care a căzut o bibliotecă în 2015 și s-a vindecat din această traumă fizică și psihică cu muzica lui Zámbó Jimmy. Ce ați știut înainte de accident și cum v-ați raportat la această minoritate care în acel colț de țară din care proveniți este înfățișat de către mass-media mai mult ca o haită de sălbatici nerecunoscători care vrea ”doar să le vină de hac românilor” și – pe deasupra – vor să ”desprindă și Ardealul” de România?

Roxána: – Înainte de accident am știut doar că există o comunitate maghiară în România, ”undeva prin Ardeal”, și că de-a lungul istoriei a existat un ping-pong al teritoriilor între români și maghiari. Nici n-am plecat urechea la diversiuni mediatice de otrăvire reciprocă a celor două etnii/ nații, dar nici n-am avut vreun interes pentru a descoperi lumea maghiară. Practic, eu și maghiarii am fost străini în aceeași casă timp de 35 de ani. Până când sufletele ni s-au întâlnit.

Réka: – Îmi este foarte clar că pasiunea și dorința de a învăța o limbă poate concura cu necesitatea sau raționamentul logic de a o face. În cazul dumneavoastră pare că a existat mai mult primul ”argument”. Cu ce ați început învățătura și la ce nivel vă aflați acum, după aproape 3 ani de studiu?

Roxána: – Categoric, în cazul meu factorul emoțional a fost acela care mi-a aprins dorința de învățare a limbii maghiare. Am început cu vocabularul de bază și Lista Swadesh a limbii maghiare (numerele, zilele săptămânii, lunile, culorile, casa, familia, elementele geografice, animalele, verbele uzuale, corpul uman). Am continuat cu multă gramatică (armonia vocalică, substantivul cu multiplele sale cazuri complicate, pronumele, numeralul, adjectivul și adverbul cu gradele lor de comparație, verbul – care încă îmi dă bătăi de cap cu conjugarea subiectivă și cea obiectivă, sintaxa frazei, funcționalele etc). Au urmat elemente de vocabular din ce în ce mai complicate: proverbe, nyelvtörők, rugăciuni, glume cu jocuri lingvistice, rețete culinare, Petőfi Sándor, Ady Endre, József Attila…

Vorbind despre acesta, am scris la un moment dat, din perspectiva româncei cu inimă maghiară adresându-se sufletelor din noua sa nație, o replică la poezia sa ”Tedd a kezed”, care îmi este foarte dragă:

A szívem magyar

Nézz az égre

s ablakomra,

mintha házam

Holdon volna.

Úgy aludj, mint

ki jósolna,

mintha álmod

álmom volna.

Bocsáss meg, mint

ki csókolna,

mintha hibám

hibád volna.

Fújjon szeled

tavaszomra,

mintha mennyem

mennyed volna.

Úgy hallgass, mint

ki táncolna,

mintha zeném

zenéd volna.

Úgy szeress, mint

ki harcolna,

mintha szívem

magyar volna!

Referitor la elemente lingvistice, trebuie să menționez că, în timp, caracterul aglutinant al limbii maghiare mi-a devenit un foarte bun prieten, deși inițial mi-a produs o panică de nedescris. Uneori dau exemplu cunoscuților care mă întreabă despre logica mea în limba maghiară cuvântul ”hihetetlenül”, pe care eu îl percep astfel: hi (rădăcina verbului hisz) + het (morfem prin care se exprimă posibilitatea) + etlen (sufix privativ, care exprimă lipsa) + ül (sufix adăugat adjectivului pentru a-l transforma în adverb). Practic, ”hihetetlenül” = ”crede + poate + fără + mod” = ”modul prin care nu se poate crede” = ”incredibil”. Așa se petrec lucrurile maghiare în mintea mea. De aceea, unii prieteni maghiari se amuză și mă numesc ”regina adjectivelor”.

Unul dintre cele mai intense momente din ultimii trei ani a fost acela când m-am trezit într-o dimineață, în București, și am constatat că visasem prima mea bucată de vis în limba maghiară. Acțiunea se petrecea pe Dunăre, la Budapesta, în zona Csepel; eram într-o barcă, pe care mi-o lua apa, iar eu rămâneam agățată de un copac utopic de pe insulă, apoi mergeam să-mi recuperez barca de la localnici și explicam în maghiară unei femei că ”doamnă, ăsta este vaporul meu!”… Primul vis într-o limbă care nu îți este maternă are ceva cu adevărat metafizic. Este dovada că ți se deschide un univers nou până și în subconștient; este ca o măsură a pasiunii care te domină când ești treaz.

După mutarea la Ciuc anul acesta, vocabularul meu s-a îmbogățit cu expresii de business. În prezent, ocupându-mă de marketing într-o mare companie a cărei piață este formată deopotrivă din români și maghiari, îmbrățișez cu drag provocările comunicării bilingve, româno-maghiare. Mai mult, prezint uneori partenerilor de afaceri români frumusețea și bogăția limbii maghiare, iar ei par să guste cu interes și bucurie poveștile mele.

Nu pot să spun că am studiat în adevăratul sens al cuvântului limba maghiară în acești trei ani. Pur și simplu am citit mult, de câte ori am avut ocazia sau de câte ori mi-am creat ocazii. I-am întrebat multe lucruri pe noii mei prieteni maghiari. Am ascultat cu atenție. Am vorbit cu mine însămi în maghiară, prin casă. Mi-am pus bilețele cu numele lucrurilor peste tot, până când am reținut termenii respectivi. Am cântat mult. Am scris. Am trăit. Nu știu la ce nivel am ajuns. Știu în schimb că mereu plâng când ascult ”Erdély felé”, de exemplu. Că probabil nu voi vorbi vreodată fluent corect limba maghiară. Și că ea îmi va curge prin suflet până la sfârșitul timpului.

Réka: – Învățarea limbii parcă nici nu este atât de grea pe cât de anevoioasă poate fi înțelegerea nuanțelor culturale care deja țin de o spiritualitate deseori indescifrabilă pentru cei care nu s-a născut în acea cultură. Dumneavoastră v-ați atașat de cultura secuiască. Există asemănări cu cea oltenească sau sunt, pur și simplu, cer și pământ? Cum le-ați descrie?

Roxána: – Într-adevăr, nuanțele culturale sunt acelea care dictează apropierea de o nație, de o etnie. Înțelegerea lor necesită răbdare, interes real, curiozitate și o inimă larg deschisă. În asemenea condiții mintea își va face treaba cu siguranță.

Cultura secuiască îmi este dragă. Atât de dragă, încât îmi permit luxul de a-i recunoaște nu doar lucrurile minunate, ci și pe acelea mai puțin bune. Sunt mândră de mine că am atins acest nivel de obiectivitate. Vedeți dumneavostră, când m-am mutat în Secuime, am venit cu sufletul convins că sunt doar oameni curați și luminoși aici. Dumnezeu m-a contrazis din primele luni și mi-a arătat ce poate fi mai urât în unii oameni; am văzut oameni mințind cu nerușinare mâinile care îi hrăneau și furând din ele; am văzut oameni fără respect pentru partenerii de viață și pentru familie; am văzut oameni răi și invidioși; oameni fără onoare, fără cuvânt; oameni care nu recunoșteau că nu știu și nu acceptau să învețe. A fost un șoc extrem de dureros. Atât de dureros, încât m-am întrebat dacă nu cumva m-am înșelat în tot acest timp în ceea ce-i privește pe secui. Răspunsul tot inima l-a dat: nu, nu m-am înșelat. Ca peste tot în lume, există și în Secuime oameni extrem de josnici și oameni cu un caracter absolut minunat. Depinde de fiecare cui permite să-i fie în preajmă. Mie îmi place să mă înconjor de oameni liniștiți, de oameni de la care am ce învăța și pe care i-aș putea inspira, de oameni simpli și curați, de oameni care se emoționează și care nu se sfiesc să-și arate emoțiile, de oameni care povestesc, de oameni care zâmbesc adevărat, de oameni pe care să îi pot respecta și admira. Există foarte mulți secui așa, din fericire. Și am fost binecuvântată să-i întâlnesc. Lor le mulțumesc pentru confirmarea dată inimii mele.

În ceea ce privește culturile secuiască și oltenească, încep prin a afirma că de același tip de oameni alegeam să mă înconjor și în Oltenia. Oamenii compun cultura, ei o nasc, ei o transportă prin secole. Nu este o diferență ca de la cer la pământ între cele două culturi. Și când spun cultură în acest context, mă refer la întregul mod de viață. Deseori mă surprind spunându-le celor apropiați din Secuime: ”exact așa spune și mama!”, ”tot așa se face și în Sud!”, ”aveam și eu așa ceva în copilărie!”, ”există și în Oltenia ceva asemănător!”.

Secuii și oltenii își lucrează pământul, fie că vorbim de poalele munților, fie că vorbim de câmpii întinse. Secuii și oltenii au o știință aparte de a trata prunele; primii o numesc pálinka, ceilalți îi spun țuică, iar primii numesc țuica temperatură. Și unii, și ceilalți își iubesc dansul și cântul popular. Diferența este că secuii își iubesc mult și portul popular, îmbrăcându-l foarte des, în timp ce oltenii îl îmbracă mult mai rar (și îl dețin în proporție mult mai redusă).

Există în ambele culturi, din păcate, tendința moștenită ca bărbatul să trateze cu superioritate femeia. Observ totuși că generațiile tinere încep să schimbe această mentalitate, ceea ce mă bucură.

Există oameni gospodari și în Oltenia, și în Secuime. Dacă privești casele din Secuime, ai putea crede că secuii se gospodăresc mai bine, mai atent. Am revăzut în Secuime multe dintre obiectele știute de la bunicii din Oltenia. Căruță, jug, greblă, cumpănă, ceaun… Toate mirosind a copilăria mea. Caii secuilor, hamurile, hățurile mi-au amintit de caii bunicilor mei. Aceeași grijă și același respect pentru animalele din gospodărie în Harghita și în Dolj.

Bucătăria aduce în schimb multe diferențe. Carnea de porc se pregătește în Secuime crud-uscată, afumată – cârnați, salam, mușchi, slană. În Oltenia, carnea se păstrează congelată sau topită în untură; cârnații la fel; slana (care se numește șuncă la ei) ori congelată, ori în saramură cu usturoi. Mâncarea gătită în Oltenia este mult mai puțin condimentată și mai puțin grasă. Foarte des se prepară fripturi pe grătar. Ciorba este de obicei acră la olteni. Pe când secuii gătesc supe dulci, mâncăruri cu boia și multă grăsime. Mâncarea la ceaun este foarte des întâlnită la secui. Prăjiturile seamănă în cele două zone. În Sud se bea mai mult vin decât țuică, în Secuime mai multă pálinka și prea puțin vin (din cauza climei, a solului).

Am tot făcut referire la aspecte din viața rurală. Dacă vorbim despre orașe, locuitorii din mediul urban secuiesc sunt mult mai extrovertiți decât oltenii. Au o deschidere spre nou, spre lipsa limitărilor, spre curaj modern, specifică Vestului Europei. Aceste lucruri se văd în vestimentație, în coafuri, în accesorii, în libertatea dată copiilor încă de la cele mai fragede vârste. Oltenii sunt mai clasici, mai tradiționaliști, mai autoritari cu membrii familiei – hainele și felul în care arată indică predispoziția de a se încadra în canoane clasice, teama de a ieși în evidență, de a încerca lucruri curajoase, diferite. Acum mă refer la tendința majoritară, așa cum am observat-o eu. Desigur, și de o parte, și de cealaltă există oameni-excepții: secui clasici, olteni foarte moderni. În Oltenia, încă există temerea moștenită din generațiile trecute ”Ce va zice lumea? Ce va crede lumea?” – dacă fac așa, dacă nu fac așa; oltenii încă trăiesc oarecum pentru alții – nu vor să dezamăgească, vor să fie pe placul familiei, al prietenilor, al colegilor… Secuii au nerv; le pasă prea puțin de părerea celorlalți: ”ăștia suntem, trăiți cu noi așa”. Am mai remarcat un lucru: rata divorțurilor este mult mai mare în Secuime decât în Oltenia. Poate tocmai din cauzele amintite anterior. Între olteni, a divorța este oarecum rușinos; ei preferă să continue decenii mariajele nefericite. Pe când secuii nu au nicio problemă în a divorța de câteva ori în viață și a avea copii în mai multe relații/ mariaje.

Și unii, și ceilalți sunt încăpățânați, mândri, oarecum manipulabili, orgolioși, susceptibili, uneori agresivi, dar și foarte ospitalieri. Secuii îmi par mai dornici de manifestări culturale decât oltenii. În Secuime sunt mereu expoziții de pictură/ de artă, se lansează cărți, sunt multe concerte, talk-show-uri culturale, festivaluri (al recoltelor diverse, al unor tipuri de muzică, al filmului, al teatrului). Poate și datorită faptului că aici comunitatea se păstrează vie de-a lungul timpului în acest fel: prin evenimente artistice și culturale care aduc împreună oamenii și le creează sentimentul de apartenență, conștiința comună.

În Oltenia și în Secuime, deopotrivă, suporterii echipelor sportive locale sunt înfocați, susținându-și cu patimă preferații: oltenii echipa de fotbal (cu un palmares frumos și cu multe conflicte în ultimii ani), secuii echipele de hochei și fotbal, conducând la nivel național la finalul sezonului trecut.

Și unii, și ceilalți au ca trăsătură dominantă dragostea de pământul lor, de casă, de vatră; cei în vârstă nu călătoresc mult și des, cei tineri revin mereu cu drag și dor pe pământurile lor.

Oltenii și secuii sunt iuți la mânie, desăvârșiți la petreceri, creativi, melancolici deseori. Așa îi văd eu.

Dacă aș putea să îi fac pe unii să trăiască bucăți din universul celorlalți, pe olteni i-aș duce la evenimente secuiești cu port, dans și muzică populare, le-aș arăta porțile secuiești și munții, le-aș prezenta savoarea bucatelor tradiționale; i-aș duce la un meci de hochei și în bisericile fortificate. Pe secui i-aș duce în podgoriile oltenești și la făcutul vinului; la Dunăre pentru plajă și vestigii istorice vara, la Olt și la Jiu pentru pescuit la copcă iarna i-aș mai duce; le-aș recomanda chifteluțele de icre prăjite, racii la grătar și saramura de pui fript pe jar, cu mămăligă; o plimbare în minunatul Parc Romanescu și o piesă de teatru le-aș mai propune.

Sunt la fel și totuși foarte diferiți secuii și oltenii. Îi sunt recunoscătoare destinului că am putut trăi în mijlocul unora și al celorlalți.

Réka: – O hotărâre de guvern mai nou stipulează faptul ca în clasele elementare limba română să le fie predată elevilor maghiari doar de către specialiști în domeniu, care nu trebuie să cunoască limba maghiară. Din experiența dumneavoastră de până acum, care ar fi metoda cea mai bună pentru predarea unei limbi pentru vorbitorii nenativi? Și cum vi se pare această idee a guvernului?

Roxána: – Eu nu fac parte dintre acei oameni care simt nevoia să aibă o părere despre orice; evit să vorbesc despre subiecte care nu îmi sunt cunoscute suficient.

Nu am văzut niciodată până acum un manual de limba română pentru elevii maghiari. Am auzit multe povești, de la maghiari și de la români, despre nemulțumirea privind modul de predare a limbii române pentru elevii maghiari. De aceea tind să cred că într-adevăr există o problemă.

Dacă sunt luate măsuri guvernamentale în acest sens, pentru îmbunătățirea situației, mă bucur. Orice pas înainte contează. Totuși, cred că ideal ar fi ca profesorii de limba română care predau elevilor maghiari să cunoască și limba maghiară, este situația în care se pot explica optim nuanțele unei limbi noi unei persoane, unui copil: povestindu-i în limba lui maternă, lămurindu-l, făcând paralelisme între elementele celor două limbi. Majoritatea copiilor maghiari din România nu sunt învățați de la începutul vorbirii și limba română, alături de maghiară. De aceea pentru ei, când ajung la grădiniță sau la școală, limba română este un fel de limbă străină. Fie că ne place sau nu, aceasta este realitatea, indiferent cum se vede la televizor, indiferent de acuze subiective. Să ne imaginăm cum ar fi să învățăm limba engleză direct din engleză, fără explicații în română pentru români sau în maghiară pentru maghiari. Chinuitor, presupun.

Reiterez: este bine că se fac totuși pași înainte, că există o preocupare la nivel înalt pentru acest subiect. Rămâne de văzut dacă soluțiile care vor fi adoptate vor fi cele mai potrivite pentru a aduce rezultatele scontate. Am speranța că acei români care vor fi la catedră vor preda secuilor cu drag, din tot sufletul, făcându-le cunoscută bogăția limbii române.

Réka: – Cum i-ați încuraja pe maghiari să învețe limba română și prin ce metode ați încerca să-i convingeți pe români să învețe limba maghiară? Pare-se că o sută de ani nu sunt chiar atât de mulți încât aceste lucruri să provină din naturalețea conviețuirii…

Roxána: – Pentru maghiari, învățarea limbii române poate fi necesară și utilă în situații de viață prin România. Presupunând că nu rămân blocați în comunitățile lor toată viața și că vor călători în interese profesionale, medicale, sportive etc și în zone locuite preponderent de români, atunci cunoașterea limbii române se poate dovedi extrem de folositoare. Peste 90% dintre maghiarii din România pe care i-am cunoscut vorbesc românește și spun că le este util. Unii chiar vorbesc atât de corect și de elevat, încât i-ar surclasa și i-ar face invidioși pe mulți dintre români. În altă ordine de idei, este folositor și plăcut să cunoști limba maternă a celor cu care intri în contact frecvent (chiar dacă aceștia din urmă sunt în proporție foarte mică). În plus, limba română poate oferi un univers cultural vast acelora care o cunosc: poezie, beletristică, teatru…

Și viceversa este valabil. Românii cad în general în capcana populației majoritare: ”Maghiarii trebuie să ne învețe limba, nu noi pe a lor!”. Și așa, din mândrie, orgoliu, încăpățânare, subiectivism îmbinat cu oarecare superficialitate, se pierde șansa de a cunoaște o limbă fenomenală în această parte a Europei, o limbă cu mecanisme atât de exotice și cu o muzicalitate fantastică. Presupun că cei mai mulți români vorbitori de maghiară sunt cei aflați în sau proveniți din mariaje mixte româno-maghiare. În rest, nu am observat să existe mare interes în acest sens. Și este păcat. Maghiara este o limbă atât de ”la îndemână geografic și social”! Ar trebui să fie atât de tentant, de provocator și de fascinant să înveți o limbă a unei alte părți din populația țării tale! Să îi cunoști astfel resorturile, să îi înveți emoțiile, să-ți descoperi ”frații de țară”, de vreme ce istoria v-a aruncat împreună pe aceleași meleaguri…

Din nou, toate acestea sunt valabile și pentru maghiari. Practic este un cerc al recomandărilor mele, o transpunere.

Oamenii preferă să vadă partea goală a paharului. Și ignoră partea plină, negustându-i vreodată savoarea. Am o veste proastă: mereu va exista o parte goală a paharului, între români și maghiari. Și am o veste bună: partea plină a paharului, și ea mereu prezentă, îi va aștepta cuminte pe aceia care vor îndrăzni să se înfrupte din vraja ei.

Interviul în maghiară poate fi citit aici: https://maszol.ro/index.php/tarsadalom/102406-roxana-tudor-csikszeredaban-el-olteniai-n-a-magyar-nyelvr-l-olyan-mint-egy-simogatas?fbclid=IwAR2Sd_QiMF7kMSgvMW1vDMcpaiUUZv7hn9Qn5SAJSxRueIhUIKGvYF2vb_c