Istoria mea cu Unicum este complicată. Cu mult înainte să mă mut în Harghita, auzeam vorbindu-se cu entuziasm despre o băutură interesantă, tradițională. Nu o identificasem în București, îmi era necaz și îmi ploua în gură de curiozitate. Nici nu reușeam să îmi imaginez prea bine ce gust ar fi putut avea. Am gustat Unicum în 2017, de Paște – vizitând Harghita. În sfârșit, vedeam de aproape sticla aceea sferică, verde închis, cu crucea inconfundabilă. Am gustat și posibil să mă fi strâmbat puțin. Pentru cei care încă nu îl cunosc, Unicum nu este lucru ușor. Lichior de plante în toată bogăția definiției, pare că a strâns în el amărăciunea secolelor pe care le-a traversat tumultuos.

În 1790, Doctorul Zwack îi oferea împăratului Joseph al II-lea un remediu pentru indigestie. Gustând băutura din plante, împăratul ar fi exclamat: ”Dr. Zwack, das ist ein Unikum!”. Și așa i-a rămas numele. Iar faima licorii a depășit repede granițele Curții de la Viena. Însă nu i-a fost ușor de-a lungul timpului. În 1840 s-a deschis prima fabrică Unicum în Budapesta. În 1883 Unicum a devenit marcă înregistrată. De 3 ori a fost bombardată fabrica în timpul celui de-al doilea război mondial, urmând să fie naționalizată de comuniști imediat după aceea. Proprietarul, Péter Zwack, fuge atunci cu familia în Statele Unite, având asupra sa rețeta originală a băuturii, deci timp de mulți ani Unicum este produs de comuniști în Ungaria după o rețetă falsă. Din 1950, Unicum începe să fie produs în Italia, apoi, după căderea regimului comunist în Ungaria, Péter Zwack revine în țară și își răscumpără vechea fabrică. Din 1992, Unicum reapare pe piață produs în Ungaria după adevărata rețetă și bucurându-se de notorietate internațională, actualmente în 47 de țări.

Cum spuneam, l-am gustat pentru prima dată în 2017 și am fost fericită că ne-am cunoscut. Nu a fost dragoste la prima degustare, căci nu am o pasiune fantastică pentru lucruri amare. Dar cumva – cândva – am început să-l iubesc într-un fel, așa cum îți iubești rudele chiar și atunci când te dojenesc amar uneori. Probabil că îți trebuie forță să-i faci față ”unicului”, de aceea cu bărbații se împrietenește imediat; se prea poate să fi avut eu acest gând în subconștient când am învățat conviețuirea pașnică: mă întâlnesc uneori scurt cu Unicum, ne salutăm prietenește, el încearcă să domine prin gustul amar, eu reușesc să-l domolesc printr-o forță pe care, presupun, orgoliul și sufletul mi-o conferă. De curând, însă, l-am cunoscut pe fiul lui, Unicum Szilva. Aici – da – a fost dragoste la prima picătură. Maturat pe pat de prune, Unicum Szilva este așa cum preferă inima mea: ferm, dar tandru. (La lichiorul de plante mă refer.)

Un lucru este cert: relația mea cu Unicum a căpătat noi valențe și presimt că va continua toată viața. Cu decență, dar intens, așa cum știe inima. Și am găsit în mine acel cuvânt care să mi-l definească cel mai bine: IMPERIAL.