Când eram mică obișnuiam să colind globul cu încă 3 copii. De fapt ne petreceam după-amiezile într-un Wartburg stricat, în curtea unei bunici a lor. Aveam cu noi tot ce ne trebuia – adică apă, ciocolată și portocale – și conduceam pe rând Wartburgul fără să ne mișcăm de pe loc. Așa am cutreierat lumea atunci, privind peisaje din mintea noastră prin geamurile unei mașini imobile. Apoi am crescut puțin, băieții s-au apucat să construiască un avion.

– Ce prostie! le-am zis eu, cea mai mare dintre ei. N-o să reușiți! Un avion nu e lucru așa simplu!

M-au privit încruntați și m-au repezit că “o să reușim, habar n-ai!”. Au asamblat niște bucăți de lemn cu niște cuie ruginite și alte chestii de avioane. Apoi și-au dat seama că mai bine se apucă de construit o barcă. Apoi un “laser”.

Au trecut de atunci vreo 30 de ani. Ei au construit până la urmă lucruri de oameni mari, suntem parțial puțin frați și-n martie, uneori, mi se face dor de Wartburgul cu portocale și ciocolată. De mințile acelea visătoare cutreierând lumea. De vremurile când habar n-aveam. Și mi-ar plăcea să pot fotografia alb-negru scene din viața aceea colorată.

Sursă foto: http://www.promotor.ro